vineri, iulie 19, 2013

Administratorul Michiduță și naiva inocentă


A fost odată ca-n povești....

Acesta nu este însă un basm. Nici ficțiune. Așa că retrag fraza de început.

Acum ceva ani, nu cu mult timp în urmă totuși, stăteam la o casă cu mai multe apartamente. Casa avea trei etaje, cu două apartamente pe etaj, era veche, nu exista nimeni care să facă vreodată curat pe scară. Dar apartamentul era cosy, zonă centrală și liniște.

Administratorul era un bătrân de 153 de ani, mereu îmbrăcat în pijamale, ursuz, cu câteva fire de păr alb în cap, buze groase și pătat cu pete maro. Îmi era cam antipatic, dar nu o arătam, zâmbeam, vorbeam frumos, că așa fac cu oamenii în vârstă. Simt o duioșie care în mod normal nu prea mă încearcă.

În general băteam la ușa bătrânului când trebuia să plătesc întreținerea. Îi lăsam banii, îmi dădea chitanța, și cam asta era tot. Mă mai ținea de vorbă, uneori destul de mult, de mă lua plictisul, dar se întâmpla o dată pe lună așa că nu era un capăt de lume. Până când s-a întâmplat să îi dau banii, iar moșul să-mi spună că îmi lasă chitanța altă dată. Da, fără problemă, mă trezii eu că i-am spus moșului, de parcă era cel mai de încredere tovarăș al meu, allu tata meu, allu mama mea....

A trecut ceva timp de la întâmplare. Într-o zi, la bureau fiind, primesc un telefon de pe fix, răspund, hopa moșu la celălalt capăt. Că trebuie să plătesc întreținerea. Cum să plătesc întreținerea? Eu am plătit-o, sumă integrală, evident, dar rămăsese că îmi dă el chitanța mai târziu. Chitanță pe care nu am primit-o. Măi domnișoară, trebuie să plătești întreținerea, eu n-am primit niciun ban. Cum n-ai primit niciun ban?, întreb eu cu voce de Terminator. Moșu - nu și nu, sunt eu neserioasă, vreau să fentez sistemul...Bine, zic eu, discutăm noi acasă, rostind cuvintele rar, șuierat, amenințător, așa cum spunea mama când făceam tâmpenii pe la musafiri și îmi prevestea bătaia la fund și dojana prelungită.

Termin serviciul, plec repede spre casă, merg cu pași repezi, gâfâind aproape și repetând ce-o să-i zic moșului. Problema nu era de bani, că suma nu era mare, dar era o chestiune de dreptate, de cinste și onoare. Pe care Michiduță ăla în pijamale nu le avea. Mă duc la el la ușă, bat de câteva ori, răspunde în cele din urmă. Îi explic, uite, Dude, eu am dat banii, tu ai luat banii, nu mi-ai dat chitanță, eu am fost naivă și inocentă și am mers pe mâna ta. Și acum îmi spui că n-am plătit. Michiduță o ținea pe-a lui. Măi fată, eu n-am primit bani, nu ești trecută în ..registru, nu exiști. Normal, pentru că e un complot, ai gândit dinainte toate astea, vrei să prostești neprihănite la minte așa ca mine. El - că nu. Eu - că da. El - Măi fată, NU!. Eu - măi nene, BA DA! Michiduță transpira. Eu începusem să ridic vocea.

Nu plătești? Îți închid apa.

Am belit ochii mari. Nu pot trăi fără apă. Nu pot fi nespălată. Șantajist. Michiduuuță.

Ia banii. Ia-i să nu te mai văd, Michiduță.

I-am dat și am plecat. Nu am mai vorbit cu moșu. Nici când mă mai duceam să-i plătesc întreținerea. Și duioșia mea pentru oameni în vârstă s-a cam dus pe apa sâmbetei.

miercuri, iulie 10, 2013

Sunt minunată! Ăăă, oare??

Într-o zi oarecare, întorcându-mă de la piață, pe caniculă mare, cu vreo trei sacoșe grele în mână, asudând și bodogănind de cald, mă oprește un tânăr. Acum nu pot estima exact cam care era etatea tânărului, poate 30, poate mai puțin, poate mai mult. Avea ochelari de soare, era slab, blond și cu un zâmbet aproape plăcut. Mai întâi mă întreabă cam care este estimativ prețul zonei la garsoniere, zic și eu un preț mediu pe care îl bănuiesc așa la prima sforțare de neuroni. Îmi mai spune una, alta despre faptul că intenționează să se mute, eu dau din cap aprobându-i intențiile și ridicând puțin uimită sprâncenele. Dude, chiar nu-mi pasă, îmi trece un gând răutăcios prin minte. Hai că sunt rea, hai să-l ascult, la o adică e chiar simpatic. De la imobiliare, tânărul trece brusc la nu știu ce brand japonez de produse casnice. Nu vreau vreun săpun, detergent, pămătuf? Îi răspund zâmbind cu gura până la urechi (când nu mă simt confortabil am obiceiul să bag un zâmbet larg și tâmp) că nu. Am de toate. Știu că japonezii sunt meseriași, dar mă rezum la ceea ce am. Înțelege, nu mai insistă mult, mă întorc și plec. Urc în lift, îmi spun „ciudat băiet”. Mai stau puțin și mă gândesc: „Dar sigur l-am fermecat cu zâmbetul meu”. Mă trece așa un rece pe șira spinării ca o prevestire rea. Mă întorc ca să mă uit în oglinda liftului. Zâmbesc larg. Un sâmburoi de căpșună trona între cei doi dinți ai mei, mari și albi, din față. Sămânța mare cât casa. Înainte să plec la piața mâncasem dulceață de căpșune. Eram „curățică”. M-am înroșit, am băgat un „E, asta-i viața” și am intrat în casă. Grele mai erau sacoșele alea!

Mi-am luat ruj roș. Cred că ăsta ar putea fi încă un punct la articolele de genul „30 de semne care îți spun că te apropii de 30 de ani”: femeile trec de la rujuri pale, gloss-uri natiurel la rujuri roșii ca focul. Partea bună e că îmi stă bine, sunt mai drăguță cu 35,2%, conform cercetătorilor. Partea proastă este că eu nu prea știu să mă dau. Trebuie să am grijă la contur, să nu îl depășesc și să par ca Oana Zăvoreanu. Pe urmă trebuie să pup o bucată de șervețel de două ori ca să se mai atenueze roșul turbat. După care pot ieși și eu în lume. Într-una dintre zile, după birou, mă rujez, atentă foc să nu stric conturul, pupând șervețelul, zâmbind să văd dacă nu am roșu pe dinți. Ok. Plec. Merg. Vorbesc la telefon. Mi-e cald, mai dau cu mâna pe la gură, mă scarpin în cap, îmi fac aer, mai dau cu mâna pe la gură. La un moment dat, văd că multe priviri se opresc asupra feței mele bine încadrate de breton și frizura bob. Dar multe. În gândul meu, ia uite, rujul ăsta face minuni. He, he! M-am fâțâit prin oraș vreo două ore. Nu am avut în plan să mă văd cu prieteni și nici nu m-am întâlnit cu vreun cunoscut. Ajunsă acasă, am constatat că barba mea era roșie. Atât am dat cu mâna pe la gură că mi s-a întins rujul. Fata cu barba roșie a atras cu siguranță priviri. Dar nu de admirație....

Sursa foto: http://bit.ly/11DfZI8

duminică, iulie 07, 2013

Furculision


Cu puțin timp în urmă a trebuit să rămân două nopți în spital. Nimic grav, că oricum sunt și voi rămâne sănătoasă tun până la adânci bătrâneți, dar a trebuit să stau sub supraveghere pentru că s-au temut doctorii că am apendicită. Alarmă falsă.

În prima noapte de spital a venit, pe la ora 3.00 dimineața cam așa, o franțuzoaică în rezervă. Tânără, cam de 22 de ani, cu față de păpușică proastă și speriată. Un medic rezident și o asistentă - sau poate doctoriță rezident și ea, nu mi-am putut da seama, eram chioară de somn - încercau să converseze cu franțuzoaică.

Anticipam ceva interesant, așa că mi-a sărit puțin somnul și am început să fiu mai atentă la conversație.

Medicul începuse să întrebe în engleză ce i se întâmplase fetei, unde o doare, cum o doare, ce a mâncat. Din când în când franțuzoaica spunea un da sau un nu, bănuiesc că reușise să înțeleagă una două cuvinte în engleză. Dar apoi lucrurile se complicaseră. Fata nu mai reușea să înțeleagă nimic din ce o întreba rezidentul. Iar doctorul se uita ca curca la lemne când fata explica în franceză ce, cum și când. Rezidentul începu să se scarpine în cap gândindu-se cum să afle informațiile. Nici eu nu prea mai știu mare lucru în franceză și sincer nu vroiam să caut pe google translate nimic pentru că îmi era somn și lene să apuc telefonul. Și pentru că eram cumva enervată că fata aia venise într-o țară străină fără să știe mai deloc engleza. Mi se părea - și mi se pare și acum - un gest plin de aroganță și indolență.

La un moment dat, rezidentul se întoarce spre asistenta sau doctorița rezidentă care era cu el și o întreabă: cum să o întreb când a avut ultimul ciclu? Femeia se uită la el cu ochi palizi. Nu știe nici ea, pare-se. Se scarpină doctorul în barbă și întreabă și el la plesneală: le cycle menstruel? Franțuzoaica clipește des și îi răspunde. Se pare că a nimerit-o doctorașu. Doar că răspunsul fetei e prea lung și el nu prea înțelege ce-i transmite. Spune un da pe un ton deznădăjduit și se face că notează. And the belly...does it hurt you? Pauză. Nedumerire mare din partea rezidentului. La bourtique...douleur? Doctorul arată spre burta fetei și palpează. Franțuzoaica nimic. Se scarpină rezidentul în cap și se întoarce la asistenta-doctoriță. Și cum naiba s-o întreb dacă a făcut caca? Cum îi zic asta? Femeia ridică din umeri cu aceiași ochi palizi. Habar nu are ce-i aia franceză, la ce privire tâmpă are. Se mai scarpină doctorașul în creștet, se uită în jos după care întreabă pe franțuzoaică: „et...faire caca”?

Pe mine m-a bufnit râsul. A râs și doctorul. A râs și asistenta-doctoriță. Nu mai țin minte dacă fata a înțeles sau nu. Nu mai știu cât a continuat discuția. Dacă a continuat. Am adormit întrebându-mă dacă fata cu chip de păpușă tembelă va învăța vreodată engleza. Și dacă doctorul rezident a căutat în dicționarul român-francez „a face caca”. Măcar de dragul franțuzoaicei.
sustin blogosfera feminina