duminică, decembrie 29, 2013

Filme, sex si...parinti

Găsesc o mare plăcere în a mă uita la filme. Şi de multe ori m-am bucurat de această activitate alături de ai mei care, atunci când eram mică, puneau casete video. Ne proţăpeam în faţa televizorului toţi trei, cu bomboane braziliene şi suc de portocale de tip nectar şi consumam cu nesaţ "Pasărea pe sârmă", "Frumuşica", "Curly Sue", "Delta Force" de la 1 la n, "Terminator" etc, toate dublate de vocea, la care eu şi astăzi tresar, a Irinei Margareta Nistor. Eu cu maică-mea mai eram fascinate şi de filmele cu Hitchcock, pe care TVR-ul le difuzase la greu, stăteam emoţionate pe fotoliu, una-n alta, aşteptând rezolvarea intrigii. Bine, eu de cele mai multe ori nu mai prindeam nicio rezolvare, că mă trimitea mama la somn, că era nepotrivit pentru un ţânc de clasa a doua să stea la TV până la 12 în timpul săptămânii. De câte filme neduse la capăt am avut parte, biata de mine, şi cât mai sufeream din cauza asta...La un moment dat, am descoperit noi toţi antena prin satelit, aşa că începuserăm să prindem tot felul de canale străine unde erau difuzate filme foarte bune dar...cam netitrate. Ideea este că filmele erau din ce în ce mai accesibile şi, împreună cu ei mei, vedeam din ce în ce mai multe.

E, dar asta e, vezi că şi uitatul ăsta la filme cu părinţii poate fi foarte tricky. Pentru că, ştim bine, multe filme au scene sexi. Când mi-era lumea mai dragă, hopa un pupat straşnic care imediat se transforma în dezbrăcat pasional, mângâieri, cuci şi veveriţe, mâini strânse de pasiune. La început nu simţeam mare jenă, eram mică, nici nu ştiam care-i definiţia sexului. Pentru mine a face dragoste însemna că fata şi băiatul sunt goi şi se pupă. Big deal! Mă mai trimitea mama în camera mea, eu mă duceam că nu aveam de ales, dar nu prea înţelegeam care-i faza. Ţin minte că la un serial, Beverly Hills, o fată povestea cum a luat SIDA după ce a făcut dragoste cu un băiat. Panică pe mine! Cum, de la un pupat iei SIDA? E, şi atunci m-a luat mama şi m-a băgat în şedinţă: sex sau dragoste înseamnă asta - eram prea inocentă ca să înţeleg marea diferenţa dintre cei doi termeni - SIDA se poate lua dacă faci asta.

După ce mi-a explicat mama, am devenit mai pudică la scene de sex. Fie puneam mâna la ochi, fie mă duceam la mine în cameră, fie evitam să mă mai uit la filme cu părinţii.

Anii au trecut, eu am crescut, şi iată că la 27 mai am momente când mă uit la filme cu ai mei. Când mai vine tata la mine, mai schimbăm de pe ştiri, că ne deprimă, şi lăsăm pe HBO. Din când în când, hopa scena de sex! hainele zboară, actorii se încing, sunete, ţâţe şi gemete. Vai de mine! Ruşine mare cât China! Iau repede telecomanda şi schimb. Îi zic lu taică-miu: nu e pentru tine filmul ăsta, după care râdem. În vacanţa asta, ne-am pus în sufragerie la film. Boxe mari, teve mare, se vede fiecare rid şi aluniţă. Actorii par mai umani. Iau eu un film brazilian, că tot eram sub influenţa cărţii "Oraşul Domnului". Filmul se cheamă Bruna Surfistinha şi este povestea unei prostituate care are mare succes cu blogul ei. Mă pun la film. Se pun şi ai mei. Trec câteva minute şi frate...încep scene de sex. La început aşa, mai...timide. După care...porno curat. Ce mă fac? Fac ochii mari, ai mei fac şi ei ochii mari, eu pun mâna la gură, ai mei cu ochii mari în continuare. Vrem să vedem filmul, că este interesant, dar ce naiba facem cu scenele astea? Că ne e ruşine unul de altul. Decid! Iau telecomanda: dau pe fast forward. În cinci minute filmul se termină.

Şi mai dubios m-am simţit când am fost cu fetele - trei prietene - la Vie d Adele. Ştiam că vor fi scene de sex, dar na, asta e. Ce-o fi aşa mare brânză? Prima scenă a durat 15 minute. Nu se mai termina. Gemete, secreţii, mişcări agresive, repetitive. Faţă de prietenele mele am simţit pură ruşine. Parcă eram cu părinţii lângă mine. Ele erau la fel de jenate. Nu pentru că eram nişte pudice sau nişte ipocrite, ci pentru că era prima oară când ne uitam împreună la ceva atât de detaliat şi fără perdea. Era o chestie prea personală ca să o vizionăm în grup. Eu am râs nervos şi am făcut glume timp de 15 minute. M-am simţit foarte ciudat. Mai ales că nu mai aveam o telecomandă ca să pot da pe fast forward.

miercuri, septembrie 04, 2013

Guest post: Somnul, plăcerea mea vinovată

de Georgiana Scăunașu, a funny friend


Am avut o copilărie plină. Şi fericită. Exact: o copilărie plină cu fericire.
Cea mai mare bucurie mi se pare aceea de a fi avut bunici la ţară. Acolo mi-am petrecut toate vacanţele de vară, eu dimpreună cu fratele meu şi cele trei verişoare ale noastre.
Da, am făcut căcuţă în vie, căci wc-ul nostru luxos era undeva la mama naibii în fundul curţii(prea departe), după care ne-am rugat pentru el, l-am îngropat şi i-am făcut un fel de mormânt din pietricele, am scos cu biluţe de ceară păianjeni din gropile lor şi i-am ferecat (săracii) în borcane până îşi dădeau duhul, ne-am scăldat în balta din sat, verde şi oribilă, evident laolaltă cu gâştele şi celelalte orătănii cu care am devenit fraţi de bălăceală (şi în ziua de azi mă minunez cum de n-am luat râie), am sărit de o mie de ori gardul ca să fug la discoteca din sat, căci ai mei bunici nu-şi lăsau nepoata să meargă în fiecare vineri, sâmbătă şi duminică la dans, m-am tăiat într-o tablă în timp ce săream după ultimele fructe interzise rămase în prunul din spatele casei undeva mai sus de m-am ales cu ditamai cicatricea sub genunchiul stâng pentru tot restul vieţii mele, am mâncat şi încă mai mănânc cea mai bună pâine din lume coaptă de bunica mea în ţest din lut.
Şi mă opresc aici, căci mi se face dor.
Asta numesc eu copilărie fericită.

În restul anului, îmi duceam liniştită viaţa la părinţii mei, într-o garsonieră minunată de la parterul unui bloc cu patru etaje, undeva în sudul ţării.

Buuun! De când mă ştiu, am fost un copil tare conştiincios. Şi încăpăţânat. Drept dovadă, prin clasa a II-a, într-o zi senină de aprilie, uite-mă pe mine întoarsă de la şcoală pe la orele prânzului, mâncată, spălată şi proptită în capul mesei din mijlocul camerei să-mi fac temele la matematică. Frate-mio, băiat de cartier, bătea mingea în faţa blocului cu vecinul de la etajul 1, la fel de băiat de cartier ca şi prim-numitul. Tata, la serviciu, ăhăt tocmai la marginea oraşului, la o uzină cu renume; mama, la serviciu, la un atelier de croitorie, la cinci minute distanţă de casă. Păi ce? Eu să n-am şi eu cele mai colorate şi moderne rochii, fuste, căciuli şi pampoane din dantelă de două ori cât capul meu?
Aşadar, eu la masă, frate-mio afară. Uşa încuiată, cheile la mine, să nu le mai poarte el la gât ori în buzunar ca să le piardă iarăşi. Concentrare mare, digestie în floare, energie scursă urgent fix în stomac, nicidecum la rezolvarea nenorocitelor de probleme la matematică. Şi, în apogeul conştiinciozităţii mele, în punctul maxim de concentrare, după cel mult două minute, m-a luat somnul. Şi-am adormit, lin şi fără griji. Era aşa de bine să dormi după masa de prânz!! Dar nu m-am dat jos de pe scaun să mă lăfăi în pat, nici n-am adormit cu fruntea pe caiete, sprijinită pe masă, nu! Eu am adormit stând aşa în capul oaselor, cu căpşoru-mi un pic aplecat ori în faţă ori pe spate(detaliu irelevant), fix cât să mă simt eu un pic mai confortabil pentru un somn mai dulce ca un colarez făcut de mamaia şi mai profund...atââââât de bine! Şi-atât de profund, încât atunci când frate-mio, probabil sătul de bătut mingea în faţa blocului, a venit acasă şi a sunat la uşă până i-au amorţit deştele pe sonerie, soru-sa i-a dat cu flit total, căci ea era demult plecată în altă lume, în lumea viselor. I-o fi fost foame, i-o fi fost sete, o fi vrut să doarmă şi el ori i s-o fi făcut dor de mine, apăi nu ştiu.
Da' de ce naiba nu-i răspundea soru-sa, unde plecase, iar dacă plecase, de ce naiba nu-i zisese şi lui, îl lăsase aşa ca prostul fără chei? Problema era cum să facă să descifreze enigma din garsonieră? Aşa că uite-l pe frate-mio într-o clipită cu un picior pe bordura blocului şi cu celălalt în căuşul format din palmele împreunate ale vecinului de la 1, ca să vadă pe geam în casă, să desluşească misterul. Ce bine că locuiam la parter! Iar din amestecul de frică, nedumerire, curiozitate şi confuzie, mintea lui de copil de treişpe ani a iscat o singură propoziţie, scoasă cu noduri: „ A murit soru-meaaaaaa!”, şi s-a pus pe un bocit, şi el şi vecinul. Şi-au plâns până au ajuns la mama la serviciu. Au plecat doi şi s-au întors trei, toţi într-un suflet, mama hohotită toată, plânsă şi răsplânsă, deschizând uşa cu mâna-i tremurândă, s-a apropiat de mine, şi-a pus urechea pe pieptul meu, aproape că-i simţeam respiraţia disperată, mi-a pipăit încheietura mâinii, după care m-a zdruncinat sănătos, iar eu m-am trezit la viaţă ca o plantă după o secetă grea, istovitoare.
Şi dormeam aşa bine! Păi pentru că matematicile mi se păreau tare grele. Şi-atunci, trebuia să mă odihnesc un pic, nu? Iar frate-mio, evident, şi-a căpătat muştruluiala de rigoare, dacă nu chiar o bătaie la fundul gol. Ce să-i fac, cin' l-a pus să spună că am murit?

duminică, august 25, 2013

Masaj...ilicit

Iată-ne pe mine și pe sor-mea la plajă în Barcelona. Doo doamne uleite, mâncând cocos, uitându-ne după băieți, stând relaxate cu piciorul drept sprijinit pe genunchiul stâng, mai citind din carte. Ca și pe litoralul românesc, și în Barcelona sunt neni și tanti dubioase care vând diverse: cocos proaspăt (ce bine, e bun la gust și ieftin), alte fructe, briz-brizuri, țoale. Și nu numai. Niște femei mărunte, arse de soare, probabil de prin Vietnam, Thailanda, mama mă-si, merg toată ziua pe plajă și strigă: Masahe, masahe!

Mă uit la sor-mea, sor-mea la mine.

„Mă simt încordată”, zic.

Mă uit la mare, prind nisipul în pumn după care îl las să-mi curgă printre degete. Simt că se scurge și răul din mine.

„Vreau să mă maseze femeile astea. Oare sunt bune de ceva”?.

Nu mai stau să obțin aprobare de la sor-mea, fac semn femeii mărunte, arse de soare care trece în acel moment pe lângă prosopul meu. Costă vreo 10 euro un sfert de oră. Cam țeapă, dar de, mă simt încordată și nisipul scurs printre degete nu m-a relaxat suficient. Femeia ia banii, își dă cu un ulei pe mâini, se urcă pe mine și dă-i. Îmi place. Mâinile ei mici sunt moi, deloc aspre și apasă suficient în anumite puncte sensibile de pe spate și gât. După 15 minute mă simt mai ușoară, mai flexibilă, nu-mi mai trosnește gâtul, nu mă mai doare spatele.

Se uită sor-mea la mine cu sprânceana ridicată.

„Fu bine?”

„Îhî”, răspund precum un copil mic, needucat, căruia imediat după aprobarea urâtă - auditiv vorbind - e muștruluit de tac-su: „Nu îhî, ci da!”.

„Îmi iau și eu”.

”Bun!”.

După 10 minute apare a două femeie măruntă și arsă de soare. E mai în vârstă ca prima, aia a mea, și are o față nu prea prietenoasă, pișcată de vărsat de vânt sau chinuită de acnee, cine știe? Sor-mea îi face din mână, mărunțica vine, ia banii, îi bagă în borsetă, dă cu ulei pe mână și hai la frământat una bucată spate de fată.

După vreo trei minute, timp în care sor-mea pare mulțumită, văd pe plajă alte femei mărunțele, arse de soare, fugind. La un moment dat, una se oprește și începe să vorbească în graiul ei stropșit. Mă uit mai atentă: se pare că îi spune ceva maseuzei care o frământă pe sor-mea. Zice și maseuza ceva stropșit, având ochii mari și devenind cumva neliniștită, chiar panicată aș spune. Începe să facă pauze scurte. Mai zice ceva, se oprește din masaj vreo 10 secunde, iar pornește frământatul, iar se oprește...

„Ce tot face femeia asta?”, se/mă întreabă sor-mea.

Până să-i răspund ceva, văd că maseuza se dă jos de pe „clientă” și se pune pe burtă lângă ea. Continuând să facă masaj. Nu știu cum poate din poziția aia să frământe la sor-mea.

„Ce naiba se petrece aici?” mă întreb cu gura aproape căscată.

Mă uit spre mare, mă uit în dreapta, în stânga, hopa! A apărut poliția. Iar femeia noastră s-a cam pierdut cu firea. Stând așa culcată pe burtă, continuă să o maseze pe sor-mea. Asiatica stă lungită lângă ea, îi respiră aproape în față sor-mii, mai ridică capul ca să vadă ce face poliția, iar între timp degetele ei masează. Cam ce prind. O bucată de spate, o bucată de gât, o bucată de fund.

Sor-mea se uită cu ochi mari la maseuza care stă paralel cu ea pe nisip. Probabil nu știe cum să reacționeze. Timpul trece, cei zece euro sunt dați, iar masajul e făcut dintr-o poziție foarte...incomodă. Poliția e încă pe plajă. Femeia măruntă e încă panicată, are ochii mari, jucăuși. Face masajul pe nevăzute, cu un ochi e pe poliție, cu unul pe colegele ei....și din cînd în când mai aruncă o privire și..clientei.

Poliția pleacă. Asiatica se ridică și dispare și ea. După zece minute de masaj. Nu 15.







luni, august 19, 2013

EVERY HOBBY HAS ITS TIME… PIECE

Auto racing enthusiasts will talk at length about the cars they invest in, about their attempts at attracting sponsors, about what getting ready for each competition involves. Auto racing enthusiasts do their best to never miss an organized rally, and this summer, between May 30 and September 14, will be a busy period in Romania with at least five such events taking place in Cluj, Sibiu, Arad, Bacău and the Danube Delta. The perfect excuse for competing drivers to acquire a watch specially conceived for professional racers.

Read more in The Art of Living magazine summer printed edition

Photo Credit: The Art of Living Magazine

duminică, august 04, 2013

Low cost, low fucking respect


Pe scurt, anul acesta am zburat cu wizzair. Am stabilit cu prietenii să mergem în Toscana. Inițial am vrut să facem tărășenia cu cei de la Miramont. Am sunat acolo, am vorbit cu Radu Coliș, da domne, facem Toscana în iulie-august, se rezolvă, ce frumos se împletesc toate! Am așteptat. Pe site nu se anunță nimic. Am mai așteptat un pic. Sun, sun, hopa, nu se mai face! Deja eram în iunie. Ne luăm bilet prin wizzair că asta e, nu găsim nimic convenabil la ne-low-cost.
Cumpărăm bilet de la Wizz, cu bagaj de cală ne ajunge undeva în jur de 200 de euro.

Ok. La dus e cum e. La întoarcere mi-a crescut tensiunea și am decis să-i bag în pizda mamii lor cu compania lor cu tot. De ce? În primul rând pentru ca personalul companiei tratează clienții români cu cea mai mare lipsă de respect care mi-a fost dată s-o observ, s-o analizez. Ok, românii plecați în Italia sunt căpșunari, hamali, ștergători de babe la fund, constructori. Dar la urma urmei oamenii plătesc niște bani - care la un moment dat nu sunt chiar puțini - pentru niște servicii cel puțin decente.

Faze nasoale:

1. Avionul a întârziat o oră. Am ajuns cu o oră mai târziu.
2. Au rămas oameni fără locuri. Nu știu exact dacă stewarzii au găsit în cele din urmă locuri normale oamenilor rămași pe dinafară sau dacă i-au așezat pe locurile rezervate wizzair. Am făcut glume pe seama asta. Ar fi fost ceva să rămână oamenii în picioare, iar stewarzii să anunțe că știți, va trebui să vă țineți bine, sprijiniți-vă de ce puteți. În timpul instructajului: prindeți-vă centurile, mai puțin cei din picioare. Dumneavoastră vă urăm un „Doamne ajută!”.
3. În timpul instructajului șeful echipajului a bufnit în râs. Să mori tu, ai două replici mari și late pe care trebuie să le spui și nici asta nu poți. Hai sictir!
4. O stewardesă a fost ironică cu o madamă care a cerut chipsuri/apă în italiană. „Ați fost plecată în Italia și ați uitat să vorbiți românește, nu”? Pot vorbi în hindusă, păsărească și porcească. Tu trebuie să zâmbești și să fii politicoasă. Nu să mă iei la mișto ieftin.
5. O altă madamă-client l-a întrebat pe șeful de echipaj cât mai durează zborul. O oră jumate, a spus el. Trecuse deja o oră. Mai putea dura maxim o jumate de oră. Informația era așadar falsă. A pretins că nu știe exact. Normal, ești steward, cum dracu să știi un astfel de detaliu lipsit de importanță? Madama a continuat și a adus vorba de întârziere. „Eeee, doamnă, o oră e foarte puțin. Numai în București poți întârzia două ore cu RATB-ul”. Am crezut că fac apoplexie când am auzit. Mi-am mușcat limba ca să nu-l jignesc, numindu-l oligofren inutil pe planeta Pământ.

Concluzii:

1. Wizzair recrutează ciobani și ciobănițe de pe pășuni de la țară.
2. Nu trebuie să mergeți cu wizzair pentru integritatea dumneavoastră fizică și psihică. Mai ales pentru cea psihică.
3. Nu luați de bună ceea ce zice Radu Coliș de la Miramont.
4. Mârlăniile în domeniul serviciilor mă fac să vorbesc buruienos. M-am cenzurat rău.


vineri, iulie 19, 2013

Administratorul Michiduță și naiva inocentă


A fost odată ca-n povești....

Acesta nu este însă un basm. Nici ficțiune. Așa că retrag fraza de început.

Acum ceva ani, nu cu mult timp în urmă totuși, stăteam la o casă cu mai multe apartamente. Casa avea trei etaje, cu două apartamente pe etaj, era veche, nu exista nimeni care să facă vreodată curat pe scară. Dar apartamentul era cosy, zonă centrală și liniște.

Administratorul era un bătrân de 153 de ani, mereu îmbrăcat în pijamale, ursuz, cu câteva fire de păr alb în cap, buze groase și pătat cu pete maro. Îmi era cam antipatic, dar nu o arătam, zâmbeam, vorbeam frumos, că așa fac cu oamenii în vârstă. Simt o duioșie care în mod normal nu prea mă încearcă.

În general băteam la ușa bătrânului când trebuia să plătesc întreținerea. Îi lăsam banii, îmi dădea chitanța, și cam asta era tot. Mă mai ținea de vorbă, uneori destul de mult, de mă lua plictisul, dar se întâmpla o dată pe lună așa că nu era un capăt de lume. Până când s-a întâmplat să îi dau banii, iar moșul să-mi spună că îmi lasă chitanța altă dată. Da, fără problemă, mă trezii eu că i-am spus moșului, de parcă era cel mai de încredere tovarăș al meu, allu tata meu, allu mama mea....

A trecut ceva timp de la întâmplare. Într-o zi, la bureau fiind, primesc un telefon de pe fix, răspund, hopa moșu la celălalt capăt. Că trebuie să plătesc întreținerea. Cum să plătesc întreținerea? Eu am plătit-o, sumă integrală, evident, dar rămăsese că îmi dă el chitanța mai târziu. Chitanță pe care nu am primit-o. Măi domnișoară, trebuie să plătești întreținerea, eu n-am primit niciun ban. Cum n-ai primit niciun ban?, întreb eu cu voce de Terminator. Moșu - nu și nu, sunt eu neserioasă, vreau să fentez sistemul...Bine, zic eu, discutăm noi acasă, rostind cuvintele rar, șuierat, amenințător, așa cum spunea mama când făceam tâmpenii pe la musafiri și îmi prevestea bătaia la fund și dojana prelungită.

Termin serviciul, plec repede spre casă, merg cu pași repezi, gâfâind aproape și repetând ce-o să-i zic moșului. Problema nu era de bani, că suma nu era mare, dar era o chestiune de dreptate, de cinste și onoare. Pe care Michiduță ăla în pijamale nu le avea. Mă duc la el la ușă, bat de câteva ori, răspunde în cele din urmă. Îi explic, uite, Dude, eu am dat banii, tu ai luat banii, nu mi-ai dat chitanță, eu am fost naivă și inocentă și am mers pe mâna ta. Și acum îmi spui că n-am plătit. Michiduță o ținea pe-a lui. Măi fată, eu n-am primit bani, nu ești trecută în ..registru, nu exiști. Normal, pentru că e un complot, ai gândit dinainte toate astea, vrei să prostești neprihănite la minte așa ca mine. El - că nu. Eu - că da. El - Măi fată, NU!. Eu - măi nene, BA DA! Michiduță transpira. Eu începusem să ridic vocea.

Nu plătești? Îți închid apa.

Am belit ochii mari. Nu pot trăi fără apă. Nu pot fi nespălată. Șantajist. Michiduuuță.

Ia banii. Ia-i să nu te mai văd, Michiduță.

I-am dat și am plecat. Nu am mai vorbit cu moșu. Nici când mă mai duceam să-i plătesc întreținerea. Și duioșia mea pentru oameni în vârstă s-a cam dus pe apa sâmbetei.

miercuri, iulie 10, 2013

Sunt minunată! Ăăă, oare??

Într-o zi oarecare, întorcându-mă de la piață, pe caniculă mare, cu vreo trei sacoșe grele în mână, asudând și bodogănind de cald, mă oprește un tânăr. Acum nu pot estima exact cam care era etatea tânărului, poate 30, poate mai puțin, poate mai mult. Avea ochelari de soare, era slab, blond și cu un zâmbet aproape plăcut. Mai întâi mă întreabă cam care este estimativ prețul zonei la garsoniere, zic și eu un preț mediu pe care îl bănuiesc așa la prima sforțare de neuroni. Îmi mai spune una, alta despre faptul că intenționează să se mute, eu dau din cap aprobându-i intențiile și ridicând puțin uimită sprâncenele. Dude, chiar nu-mi pasă, îmi trece un gând răutăcios prin minte. Hai că sunt rea, hai să-l ascult, la o adică e chiar simpatic. De la imobiliare, tânărul trece brusc la nu știu ce brand japonez de produse casnice. Nu vreau vreun săpun, detergent, pămătuf? Îi răspund zâmbind cu gura până la urechi (când nu mă simt confortabil am obiceiul să bag un zâmbet larg și tâmp) că nu. Am de toate. Știu că japonezii sunt meseriași, dar mă rezum la ceea ce am. Înțelege, nu mai insistă mult, mă întorc și plec. Urc în lift, îmi spun „ciudat băiet”. Mai stau puțin și mă gândesc: „Dar sigur l-am fermecat cu zâmbetul meu”. Mă trece așa un rece pe șira spinării ca o prevestire rea. Mă întorc ca să mă uit în oglinda liftului. Zâmbesc larg. Un sâmburoi de căpșună trona între cei doi dinți ai mei, mari și albi, din față. Sămânța mare cât casa. Înainte să plec la piața mâncasem dulceață de căpșune. Eram „curățică”. M-am înroșit, am băgat un „E, asta-i viața” și am intrat în casă. Grele mai erau sacoșele alea!

Mi-am luat ruj roș. Cred că ăsta ar putea fi încă un punct la articolele de genul „30 de semne care îți spun că te apropii de 30 de ani”: femeile trec de la rujuri pale, gloss-uri natiurel la rujuri roșii ca focul. Partea bună e că îmi stă bine, sunt mai drăguță cu 35,2%, conform cercetătorilor. Partea proastă este că eu nu prea știu să mă dau. Trebuie să am grijă la contur, să nu îl depășesc și să par ca Oana Zăvoreanu. Pe urmă trebuie să pup o bucată de șervețel de două ori ca să se mai atenueze roșul turbat. După care pot ieși și eu în lume. Într-una dintre zile, după birou, mă rujez, atentă foc să nu stric conturul, pupând șervețelul, zâmbind să văd dacă nu am roșu pe dinți. Ok. Plec. Merg. Vorbesc la telefon. Mi-e cald, mai dau cu mâna pe la gură, mă scarpin în cap, îmi fac aer, mai dau cu mâna pe la gură. La un moment dat, văd că multe priviri se opresc asupra feței mele bine încadrate de breton și frizura bob. Dar multe. În gândul meu, ia uite, rujul ăsta face minuni. He, he! M-am fâțâit prin oraș vreo două ore. Nu am avut în plan să mă văd cu prieteni și nici nu m-am întâlnit cu vreun cunoscut. Ajunsă acasă, am constatat că barba mea era roșie. Atât am dat cu mâna pe la gură că mi s-a întins rujul. Fata cu barba roșie a atras cu siguranță priviri. Dar nu de admirație....

Sursa foto: http://bit.ly/11DfZI8

duminică, iulie 07, 2013

Furculision


Cu puțin timp în urmă a trebuit să rămân două nopți în spital. Nimic grav, că oricum sunt și voi rămâne sănătoasă tun până la adânci bătrâneți, dar a trebuit să stau sub supraveghere pentru că s-au temut doctorii că am apendicită. Alarmă falsă.

În prima noapte de spital a venit, pe la ora 3.00 dimineața cam așa, o franțuzoaică în rezervă. Tânără, cam de 22 de ani, cu față de păpușică proastă și speriată. Un medic rezident și o asistentă - sau poate doctoriță rezident și ea, nu mi-am putut da seama, eram chioară de somn - încercau să converseze cu franțuzoaică.

Anticipam ceva interesant, așa că mi-a sărit puțin somnul și am început să fiu mai atentă la conversație.

Medicul începuse să întrebe în engleză ce i se întâmplase fetei, unde o doare, cum o doare, ce a mâncat. Din când în când franțuzoaica spunea un da sau un nu, bănuiesc că reușise să înțeleagă una două cuvinte în engleză. Dar apoi lucrurile se complicaseră. Fata nu mai reușea să înțeleagă nimic din ce o întreba rezidentul. Iar doctorul se uita ca curca la lemne când fata explica în franceză ce, cum și când. Rezidentul începu să se scarpine în cap gândindu-se cum să afle informațiile. Nici eu nu prea mai știu mare lucru în franceză și sincer nu vroiam să caut pe google translate nimic pentru că îmi era somn și lene să apuc telefonul. Și pentru că eram cumva enervată că fata aia venise într-o țară străină fără să știe mai deloc engleza. Mi se părea - și mi se pare și acum - un gest plin de aroganță și indolență.

La un moment dat, rezidentul se întoarce spre asistenta sau doctorița rezidentă care era cu el și o întreabă: cum să o întreb când a avut ultimul ciclu? Femeia se uită la el cu ochi palizi. Nu știe nici ea, pare-se. Se scarpină doctorul în barbă și întreabă și el la plesneală: le cycle menstruel? Franțuzoaica clipește des și îi răspunde. Se pare că a nimerit-o doctorașu. Doar că răspunsul fetei e prea lung și el nu prea înțelege ce-i transmite. Spune un da pe un ton deznădăjduit și se face că notează. And the belly...does it hurt you? Pauză. Nedumerire mare din partea rezidentului. La bourtique...douleur? Doctorul arată spre burta fetei și palpează. Franțuzoaica nimic. Se scarpină rezidentul în cap și se întoarce la asistenta-doctoriță. Și cum naiba s-o întreb dacă a făcut caca? Cum îi zic asta? Femeia ridică din umeri cu aceiași ochi palizi. Habar nu are ce-i aia franceză, la ce privire tâmpă are. Se mai scarpină doctorașul în creștet, se uită în jos după care întreabă pe franțuzoaică: „et...faire caca”?

Pe mine m-a bufnit râsul. A râs și doctorul. A râs și asistenta-doctoriță. Nu mai țin minte dacă fata a înțeles sau nu. Nu mai știu cât a continuat discuția. Dacă a continuat. Am adormit întrebându-mă dacă fata cu chip de păpușă tembelă va învăța vreodată engleza. Și dacă doctorul rezident a căutat în dicționarul român-francez „a face caca”. Măcar de dragul franțuzoaicei.

duminică, iunie 16, 2013

O noapte lungă


Ne-am hotărât rapid să mergem la The Mission. Asta cam acum un an. Veneau băieții de la Parov Stelar si țineam musai să-i văd. Printre altele, am decis că trebuie să trăim aventuros, așa că urma să nu dormim deloc toată noaptea, să mergem direct pe plajă și să prindem pe-un șezlong din Mamaia răsăritul. Desigur, asta însemnând să mergem romantic pe plajă de la locul unde se întâmpla concertul până la H2O din Mamaia. Mai făcusem aceeași schemă acum doi ani, fusese foarte plăcut, nu am simțit frigul, plimbarea a fost lungă dar mi-a dat o stare de bine. Zis și făcut.

Planul era cam ăsta: la concert urma să ne zbânțuim până pe la 5 am, după care să o luăm agale spre Mamaia. Numai bine când ajungeam pe la H20 prindeam și răsăritul, iar când soarele începea să prindă putere era momentul optim să tragem un pui de somn zdravăn și revigorant.

Dar vorba aia: Tocmeala de-acasă nu se potrivește cu cea din târg.

Mă îmbrac mai gros. Adică în loc de budigăi scurți îmi trag pe mine blugi lungi, îmi iau o cămeșă hippie, made în India, lunguță ca să țină cald la șale. Și cu mâneci lungi. Ceva eșarfă că de...niciodată nu prisosește o basma atunci când există riscul de a fi friguț. Și geaca de blugi. Costum de baie și prosop în geantă. Și cam atât.

Ne-am coit cam mult și am ajuns târziu la concert, Parov deja începuse să cânte, fapt care de la început m-a iritat și mi-a diminuat din buna dispoziție. După ce-au terminat cei de la Parov, a intrat la platane unul, Sven Vath, care mi-a zdruncinat nu doar urechile, ci și rinichii, plămânii, ficatul, cerebelul. Într-un sens puternic negativ. O muzică atât de monotonă încât nici nu-mi venea să dansez, dar trebuia să o fac căci altfel mă lua somnul. Dar ce să dansezi? Nu simțeam nici ritm, nu simțeam nici măcar puțină magie, parcă aveam un băț înfipt în fund și două picioare stângi. Cine naiba l-a chemat pe acest Sven Boring motherfucker? Nu fac față plictiselii. La un moment dat am capitulat. La ora 4 am am zis că ori plec de aici, ori mă duc pe scenă să îl iau la bătaie pe Vath. Prima variantă fiind mai ușor de făcut, am decis să plecăm. Mai devreme cu o oră decât în plan. Bun, asta e, ascultăm marea, simțim valurile cum ne mângăie tălpile în timp ce scoicile ne fac un minunat peeling la pielea moartă din călcâie.

Mergeam de vreo 10 minute. Mi se făcuse frig. Era prea întuneric și începusem să am o stare de neliniște. Cu noi era un băiat care vorbea prea mult și care făcea glume mai mult proaste decât bune. Fetele erau cam iritate și somnoroase și nu mai aveam cu cine să râd. Luna trona pe cer dar era enervantă. La fel și valurile alea care aduceau tot felul de alge care îmi veneau pe degete, făcându-mi silă. Dacă mergeam mai pe mal, mă zgâriau bucățile mari de scoici. Și îmi era și rece la picioare, mă tot gândeam că o sa fac cistită. Sfinte Sisoe, nu cistită! Și parcă începeam să simt din ce în ce mai tare frigul. Urăsc sa-mi fie rece. E cel mai enervant lucru, mai enervant chiar și decât senzația de foame. Cred că am mers vreo oră așa. Începuse să-mi fie foarte somn. Nu simțeam magie, nu simțeam plăcere, vroiam doar un pat și să nu-mi fie frig. La dracu, de ce nu ne-am dus la cazare? Oare să luăm taxi? De unde să luăm taxi, habar nu aveam pe unde eram mai exact. Și până găseam taxiul ăla nenorocit și ajungeam la cazare, mai trecea o oră, adormeam pe la 6, ne trezeam la 14, și uite așa urma să ratăm cu brio o zi de plajă. Mama mă-si.

Ajungem într-o zonă ok cu șezlonguri. Aproape de plaja H20. Decidem: ne oprim aici. Punem mâna pe saltelele alea de pe șezlonguri - sunt umede. Grozav. O să răcesc atât de tare încât nici nu mai pot gândi. Mă resemnez cu gândul ăsta, îmi arunc basmaua pe saltea, o aranjez eu cât de cât. În gentoi aveam și un prosop, numai bine îl arunc peste mine. Ca să-mi fie mai cald. Dar nu-mi este mai cald. „Când dracu răsare soarele ăsta”? Băiatul ăla continua să vorbească mult. Și tare. Era funny. Încercam să ațipesc dar nu puteam că îmi venea să râd de ceea ce zicea. Vroia să ne seducă, să mergem în nu știu ce cameră de hotel unde era cald și saltea moale. Mă bufnea râsul, părea disperat, vroia și el un foursome, vroia să fie cât mai convingător. Începea să se vadă o dungă de aur roșu, soarele se pregătea de saltul pe cer. Hai mai repede, n-o mai lălăi atât, soare, că mi-a înghețat spatele. Era frig. Eram sloi. Un sloi picurat cu somn. Închid ochii și ațipesc. Băiatul ăla încă vorbește. Câtă perseverență. Hai soare, tu-ți Paștele mă-ti, mi-e frig. Hopa sus!

Adorm. Eu pe un șezlong, N pe altul. Cuceritorul a plecat între timp, bolborosind. Nu i-a ieșit tripla combinațiune. Shit happens. Deodată parcă tună ceva asupra mea. Sunt cuvinte care pică greu pe mine, pe creierul meu, pe urechi. Ce se întâmplă? Cine îmi zdruncină somnul? A țipă la noi că nu am simțit nimic. S-a dus mai spre plajă să pozeze răsăritul - nu știu de unde are atâta energie - în timp ce un mucea s-a apropiat de șezlongul meu și a început să bage mâna în geanta lui A, așezată frumos lângă capul meu. Ce faci, mucea, acolo? Păi caut ceva în geantă. Și ce anume ai putea căuta în geanta mea? Nu mai știu ce spune mucea, se sperie, scoate mâna și pleacă. A bolborosește. Cuvintele ei parcă-s tunete din cer care-mi sparg timpanele.

Hai soare, hai mai repede sus pe cer, că mor de frig. Închid ochii și adorm. Mă trezesc la nouă, soarele arde cu putere, iar eu mor de cald cu cămașa made în India cu mâneci lungi, cu geaca de blugi și cu prosopul de plajă aruncat pe mine. Dar e așa de bine...





duminică, iunie 09, 2013

Virgin beaches


Aceasta este o postare scurtă. Aproape cât un banc.

Am fost cu N la un eveniment de socializare - să-i spunem relativ interesant. Interesant din punctul de vedere a oamenilor prezenți. Iar când spun socializare, mă refer la o activitate cam 90% business oriented, lumea se cunoaște, discută și poate ajunge la colaborări pe plan profesional. Nu speed dating. Nu slow dating.

Discutăm la un moment dat cu un italian care trăiește în Suedia dar care lucreză în România. Ne întreabă într-o engleză fără accent italienesc: ce atracții sunt în România? Ce poate vizita interesant?

Îi răspundem, eu cu N, așa...pe rând: museums in Bucharest, Bucovina, Brașov, Delta Dunării and...virgin beaches. Italiano-suedezo-românul face ochii mari, clipește de două ori, se înroșește ușor și scapă un „Excuse me?” timid.

Virgin bitches, virgin beaches, avem de toate în România.

Chiar cred că ar prinde bine o reclamă pentru promovarea țării în care o voce suavă să spună: Come, we have virgin beaches. Atât!

duminică, iunie 02, 2013

BASELWORLD, A DISPLAY OF SPLENDOUR - article published in the 2nd issue of The Art Of Living Magazine

ENJOY!


Try to check in anywhere in the Swiss town of Basel between January and April, and you’ll find out it’s all booked, from five-star hotels down to inns and hostels. And little wonder, considering the masses that overflow this town each spring, gather here for the biggest watch and jewellery show in the world – BaselWorld.

What does that mean? It means over 1,800 exhibitors from 45 countries displaying the most brilliant novelties for everyone interested to see, distributors and journalists from every corner of the world, curious visitors, all in all over 100,000 people doing business, displaying, appraitsing, discussing, admiring inside an exposition space of 160,000 square metres.

This year, starting April 25th to May 2nd, the show will be awaiting visitors in its six buildings, referred to as “halls”, situated a short way off the eastern shore of the river Rhine as it crosses Basel. The first one, hosting the biggest watch brands in the world, from Patek Phillipe to Breguet, from Omega to Concord, is called the Hall of Dreams. The second and third buildings are dedicated to jewellery, with pearls and diamonds taking ample place in Hall 3. Buildings number four and five display watches as well, but here one rather finds boutique-brands dedicated to the high-end public. Finally, Hall 6 hosts the Asian brands, those dealing in watches as well as jewellery.

For BaselWorld 2013, the Hall of Dreams has been extended with a new exposition space has been erected in the end of September 2012, with intense interior design works being done. No less than 430 million Swiss francs (some 437 million euros) have been invested in this project. The complex was designed by Swiss architects Jacques Herzog and Pierre de Meuron, 2001 winners of the Pritzker Prize, one of the most prestigious architecture awards.

The BaselWorld experience is a fascinating one, regardless of edition or the halls visited, of one’s taste in watches or jewellery. My first time at BaselWorld was back in 2008. Since all rooms in town had been booked as early as January, I picked a hostel in Mulhouse, France, with the plan of taking the train to and from Switzerland during the five days of exposition exploration I was looking forward to. Fast trains, for a minimum waste of time.

As I first set foot in the Hall of Dreams, the grandeur, the colour, the buzz, the luxury definitely overwhelmed me. This is where all the big brands display their latest watches – and more. And since my goal was to see the key people of the most important companies there, I spent quite a good deal of time within this building’s hallways. I had long before arranged the interviews and had them set almost exactly one hour apart: Chopard, Tag Heuer, Fabergé, Concord, Hublot, Longines. I spent most of my time between the press centre, where journalists from all over the world came to do some research, take a break or share ideas, and the directors’ offices, behind their discreet doors, almost unnoticeable in the exposition halls walls – brilliant places to hear stories worth retelling.

I asked Longines CEO Walter von Keanel to explain the apparent discrepancy between the “Elegance is an attitude” motto and the Longines brand, an essentially sporty one. Let us not forget this is the brand that has been designated the Official Timekeeper of numerous sporting events, including Summer and Winter Olympics, or that Longines timed Lindbergh’s first flight across the Atlantic Ocean.

Last but not least, Fabergé CEO Marcus O. Mohr told me about the minute carefulness employed in making any of their watches. Each piece is individually decorated in a distinct way, in the “guilloche” style – the manual drawing of very fine lines on the dial, a technique necessitating several days per item. The clockwork mechanism is taken apart and completely redecorated. Yes, Fabergé does also make watches.

Each brand, each company president, each watch and each piece of jewellery I was laying my eyes upon, they all had their own interesting stories. BaselWorld is more than just an impressive watch and jewellery show, more than opulence and brilliance. It is an unforgettable experience, a place to hear stories one wouldn’t have access to otherwise.

You can also read it here: http://www.theartofliving.info/article/baselworld-a-display-of-splendour/35

marți, mai 28, 2013

Aragaz cu patru ochi

Știți copilașii ăia care poartă ochelari și suferă că fie au ochii prea mari prin lentile fie prea mici și toată lumea îi strigă „aragaz cu patru ochi”? Îi știți? Ei, eu nu m-am numărat printre ei. Pentru că am acceptat rapid ideea că trebuie să port ochelari, să îi iubesc, să vorbesc cu ei, să ne simțim bine unul cu celălalt, să avem o relația armonioasă. Așa, eu nu aveam de acumulat frustrări, iar perechea mea de ochelari nu risca să fie trântită dracu de pământ cu patos. În plus, de fiecare dată mi-am ales rame cool. Puțin perverse. Chiar și fără să vreau. Instinctual.

Dar, la un moment dat, am simțit nevoia unei schimbări. Ce să fac? Să mă duc la un master în afară? Să mă mut în altă parte? Să mă rad în cap? Să îmi tatuez un melc turbat pe spate? Hm, nu. Hai să renunț la ochelari. Dracu să-i ia, îmi trag lentile. Că am și eu ochii mai mari, mi se vede și mie machiajul, nu mai saltă ochelarii pe nas când dansez, nu mai alunecă - tot de pe nas - când îmi transpiră fața.

Perfect. Decizie luată. Entuziasm mare. Atât de mare că nu mai întreb pe nimeni cum faci să-ți alegi lentilele, cum te adaptezi cu ele în ochi. Ce? Să mă documentez eu înainte?

M-am dus în primul Sensiblu cu doctor oftalmolog (e unul la Universitate, vinde și ochelari, așa că am dedus că trebuie să fie și un doctoraș ceva). Doamna doctor e de treabă, îmi explică cum se folosesc drăciile, cum le fixez pe ochi, cum le scot de pe ochi, că e bine sa fiu foarte curată pe mâini, că nu e indicat sa îmi pun lentilele la baie, că acolo sunt foarte mulți microbi și-mi pot sări ochii din cap. Bine doamnă, le iau. Mai multe seturi, trebuie schimbate o dată la trei săptămâni (sau două? nu mai știu). Înainte să plec din minicabinetul din farmacie, îmi pune dna doctor lentilele în ochi, mă simt bine, văd bine, parcă mă simt puțin ciudat, așa, amețită ușor, îmi vine să duc mâna la nas să îmi împing ochelarii, ochelarii nu mai sunt. Wow! Nu mai port ochelari. E...fantastic. E...științifico-fantastic.

Ajung acasă. Stau cu ei cât stau, vreau să mă duc la somn. Asta înseamnă că...trebuie să scot lentilele. Mă fixez eu în fața oglinzii. Îmi bag degetul în ochi. Ce naiba? Încerc să apuc lentila, îmi vine să clipesc. Clipesc, la naiba, nu trebuia! Îmi amorțește cotul, mă doare buricul degetului, lumina e prea slabă, clipesc din nou, Doamne! E imposibil să-mi scot lentilele. Ce mă fac? E deja târziu, unde mă duc, cum adorm cu drăciile în ochi? Cu un ultim efort, le scot. Habar nu am cum, nu înțeleg încă algoritmul procesului ăstuia atât de complex.

Termin cu asta, somn, a doua zi mă trezesc, trebuie să mă duc la lucru. Pune lentilele. Iau eu pe cea dreaptă, pun picături pe ea, o frec ușor, mă uit dacă e pe față, așa pare, hai s-o bag în ochi. Nu pot, închid ochiul. Nu încape. Nu vrea. Încerc din nou. O pun rău, am impresia că îmi zgârie ochiul, dacă orbesc, o iau repede. Cum naiba îmi pun lentila??? Trag aer în piept, îi mai pun două picături, mă mai uit la ea ca la felul paișpe așa cum stă cumințică pe deget. Încerc încă o dată. Pică pe jos. Pe parchet. Văd praf. Mă enervez, iau lentila, fix la gunoi cu ea. Pe urmă îmi dau seama că nu așa trebuia să procedez. Ce e de făcut în asemenea situații de criză și la asemenea nervi? Tras cel puțin zece minute de boceală zdravănă. De ciudă. Mă calmez, desfac o altă lentilă, o înjur, pe ea și pe doamna doctor, și o pun în ochiul drept. Apoi, bocită bine, reușesc să pun și la ochiul stâng. Grozav!

A treia zi de purtat lentile. Toată ziua. Plec dimineață la 8.30 ajung acasă la 22.30. Mă doare rău capul. De la ochi. Că recunosc durerea de cap provocată de globii oculari. E nasoală. Mă doare atât de rău capul că mi se face greață. Îmi vine să vomit. Țin minte că și cu o seară înainte mă simțisem dubios. De la ochi. Că știu eu cum e răul dat de ochi. Mă enervez, îmi scot lentilele din ochi, fac asa un gest de „îmi bag picioarele”, o bag în pizda mă-si pe doctoră și arunc lentilele. Pe toate. Toată cutia.

Sfârșit.


marți, februarie 19, 2013

Secretul Fabergé - articol publicat în 2008 în Torneo Businessman's Magazine

Povești nu doar despre bijuterii și ceasuri, ci și despre artă, țari, și amabilul Domn O Mohr.

Fabergé rămâne un nume fascinant. Nici nu are cum altfel. Pentru că nu e vorba doar despre pietre prețioase și lux. Jocul de culori care te impresionează de cum intri în standul de la Basel păstrează parcă cea mai frumoasă și mistică nuanță: cea a istoriei rusești, cea care reflectă chipuri de țari și țarine, o poveste frumoasă care prin însuși acest brand continuă. Frumusețea culorilor e întregită de zâmbetul lui O Mohr, CEO al companiei, care vorbește cu multă patimă de Fabergé și despre trecutul ei, aceeași patimă cu care îți prezintă și noua colecție de la Basel 2008. O colecție care, pe lângă vestitete Ouă de Paște, conține bijuterii inspirate din creațiile trecute, dar adaptate reușit prezentului cosmopolit.



Sursa: faberge.com

Torneo: Sunteți CEO-u Fabergé . A fost stabilit de la început ca dumneavoastră să vă implicați atât de mult în acest business?
O Mohr: Reprezint a patra generație a familiei Mayer. M-am implicat în Fabergé acum 6-7 ani în urmă, urmându-l pe tatăl meu în această afacere. De fapt am fost implicat mereu în această industrie, am crescut în lumea bijuteriilor. Tatăl meu mă ducea la muzeuri nu doar pentru a-mi arăta giuvaere, ci pentru a descoperi mai multe despre stil, artă, despre tot ce are legătură cu designul și cu piesele de lux.

Torneo: Ați aprofundat domeniul studiind despre bijuterii, despre manufactura lor?
O Mohr: Nu, am primit în Europa o educație clasică pentru un businessman. A fost un mix de elemente pe care mi le-am însușit. După terminarea liceului, am făcut o practică de doi ani într-o bancă, m-am înrolat în armata germană, apoi am studiat administrarea afacerilor și filozofia.

Torneo: Nu prea are legătură filozofia cu afacerile.
O Mohr: Filozofia a fost un hobby, administrarea afacerilor mi-a oferit bazele necesare pentru a înțelege un business. De asemenea, filozofia mi-a dat o perspectivă largă, nu doar asupra a ceea ce privește banii, ci mai ales asupra artei. Pentru că bijutierii noștri sunt în primul rand artiști, și apoi meșteșugari.

Torneo: Dar dumneavoastră? Sunteți implicat în această parte artistică, în procesul creației?
O Mohr: Nu sunt un designer. Însă am urmat o școală de design, așa că pot face anumite schițe. Deaoarece călătoresc mult, “colectez” influențe din diverse locuri, citesc mult. Practic, eu adun idei, concepte, le discut cu designerii, aceștia pun ideea în practică, iar eu decid apoi care model se va concretize într-o nouă colecție. Este vorba despre munca de echipă, iar eu coordonez echipa.

Torneo: Brandul Fabergé are în spate o istorie impresionantă, care poate aduce uneori cu o poveste – vorbim despre țari, prințese, opulență. Cât de mult influențează istoria brandului business-ul actual?
O Mohr: Influențează foarte mult. Pentru că Fabergé nu este un brand artificial, are un puternic background. Unele mărci presupun doar un nume și o campanie de marketing construită în jurul numelui respectiv. Fabergé este unul dintre numele cu cea mai mare vechime din lumea luxului. A fost fondat în 1842. încă un avantaj, deoarece clienții apreciază autencitatea, preferă un brand care oferă acea legătură cu trecutul, cu istoria. În cazul nostru, nu vorbim despre un produs, ci despre o formă de artă.

Torneo: Dar noua tehnologie impusă de present nu rupe acea legătură cu tradiția, despre care vorbeați?
O Mohr: Modul în care creăm bijuteriile astăzi e identic cu cel din secolul al XIX-lea.

Torneo: Și cum ați reușit să păstrați tehnicile de manufacturare atâta timp?
O Mohr: Stră-străbunicul meu era cam de aceeași vârstă cu Peter Karl Fabergé . În familia noastră se cunoșteau numeroase aspecte legate de smălțire, gravare, reprezentau de generații o parte din afacere.

Torneo: Cum a reușit Victor Mayer să-și însușească aceleași tehnici pe care le folosea și Carl Fabergé ?
O Mohr: Fabergé nu era singurul care folosea tehnici precum smălțuirea, de exemplu. Dar era printre cei mai buni, dacă nu chiar cel mai bun din perioada sa. Nu spun că Peter Mayer era la fel de bun ca Fabergé . Ceea ce este aparte este faptul că Fabergé este singurul brand care este focusat exclusiv pe metode autentice. Multe companii nu cunosc tehnica smălțuitului – este o artă pierdută. Gravarea manuală este extrem de rară în ziua de astăzi, guilloche-ul la fel. În asta constă diferența dintre Fabergé și celelalte branduri. Fabergé organizează workshop-ui care se întorc înapoi în secolul al XIX-lea, ceea ce conferă pieselor acea aură istorică.

Torneo: Totul este realizat manual?
O Mohr: Da, totul este creat manual, în Germania. Suntem poziționați pe segmentul luxury, pentru că manufacturarea tradițională, în Europa, este foarte exclusivistă și foarte scumpă. Dar ceea ce facem în Fabergé este o formă de artă. Artistului nu îi pasă de cât îi ia să definitiveze respectiva piesă de artă. „To achieve a certain goal, you sacrifice the means”. Noi realizăm pentru connaisseur-ii care doresc să cumpere ceva cu adevărat special. Încă folosim meșteșugul nemțesc, pentru că, în afara Gernmaniei, ne este foarte greu să găsim oameni care să lucreze în stilul nostru. Avem, de exemplu, un aurar român foarte talentat, din Timișoara.

Torneo: Chiar așa?
O Mohr: Da, pentru că, în trecut, în România erau bijutieri foarte pricepuți. Tehnicile folosite în România erau foarte apropiate de cele utilizate în Germania, Ungaria. Dar cred că în ziua de astăzi, la voi, nu mai poți găsi bijutieri care să facă piese adevărate, ca în trecut.

Torneo: Cum sunt primite în prezent Ouăle de Paște pe piața rusească?
O Mohr: Acestea sunt piese haute couture, piese “one kind only”. Unele dintre ele nici măcar nu sunt vândute, pentru că prin ele se arată publicului creativitetea și măiestria care caracterizează Fabergé . Nu realizăm multe Ouă de paște, ele presupun foarte mult timp pentru crearea completă. Mai ales acum, când facem piese din ce în ce mai puține, dar cât mai speciale, mai exclusiviste.

Torneo: Sunt încă mulți colecționari ai acestor piese.
O Mohr: Într-adevăr, avem colecționari care cumpără obiectele noastre în fiecare an.

Torneo: Care a fost cea mai scumpă piesă pe care ați vândut-o?
O Mohr: Până acu, cea mai scumpă lucrare a fost vândută la prețul de aproape o jumătate de million de euro. În comparație cu unul dintre Ouăle de Paște istorice de la Fabergé , licitat anul trecut în Londra – the Rostchild Egg – la un preț de 9 milioane de lire sterline, jumătate de million de euro nu înseamnă prea mult.

Torneo: Fiii lui Peter Carl Fabergé , Eugene și Alexander, au încercat să readucă în față brandul care își pierduse din anvergură. Dar nu au reușit, asta și din cauza noului current Art Deco.
O Mohr: Peter Carl Fabergé era un creator foarte flexibil, pe când cei doi fii ai săi, nu.

Torneo: Deci eșecul a fost din cauza lor?
O Mohr: Toată afacerea a fost destul de înșelătoare pentru ei. Au pierdut cam toți banii, au început afacerea alături de un asociat în Paris, și-au pierdut cei mai buni meșteșugari în Rusia, iar în plus, Cartier era un nume foarte puternic în Paris, pe lângă alte companii care aveau rezonanță puternică acolo, aveau bani, dar și gustul pentru Art Deco. Acest curent a început, oficial, în 1924 și Peter Carl Fabergé realiza bijuterii în stilul Art Deco. Fiii săi, însă, s-au concentrat asupra pietrelor dure, a obiectelor de artă, ceea ce nu era în pas cu moda în anii ‘20. Cei doi frați au vândut magazinul unui manager din Paris, care a continuat afacerea, folosind în continuare numele de Fabergé în Paris. Iar fiica acelui proprietar al magazinului s-a măritat cu un prinț român care a păstrat acel workshop până în 1995.


Sursa: shutterstock

Torneo: Care a fost numele acelui prinț?
O Mohr: Lahovari. A vândut afacerea și acea legătură cu istoria, cu Parisul, a dispărut. Socrul acestui prinț a fost partenerul lui Eugene și lui Alexander. Astăzi, în Fabergé , avem un consiliu „heritage”, care supraveghează tot ceea ce facem și care ne dă acele inputuri din perspectiva lor cu privire la istorie. În acest consiliu sunt doi membri ai familiei Fabergé : Tatiana Fabergé – fiica lui Carl Fabergé – și Sarah Fabergé , tatăl său având un atelier în Londra.

Torneo: De ce nu sunt prezente aici, în Basel?
O Mohr: Pentru că aici ne întâlnim cu clienții noștri, iar ele nu sunt reprezentantele oficiale ale companiei.

Torneo: Fabergé este o companie independentă.
O Mohr: Da.

Torneo: Care sunt avantajele unei companii independente în această industrie?
O Mohr: Sunt unele avantaje puternice. De exemplu, toate brandurile de lux care fac parte din mari grupuri au același stil rigid de management, iar așteptările sunt aceleași pentru toate numele care fac parte din grupul respectiv. Dacă Fabergé ar fi parte din grupul Richmont, să zicem, ar trebui să le raportez cifre de afaceri, creșteri procentuale. În momentul de față, Fabergé crește foarte repede. Anul trecut am avut o creștere de peste 30%, iar în acest an am început în forță, vânzările noastre crescând cu 15% în primul trimestru. Dar creștem doar atât cât putem. Poate lucrurile s-ar fi putut mișca mai repede chiar, dar vrem să păstrăm focusarea pe crearea bijuteriilor într-un mod autentic. Nu utilizăm mașinării, dacă ar fi fost să creștem mai repede, și să fim parte din Richmont Group, ni s-ar fi impus să realizăm piesele în cel mai profitabil mod pentru business. Compania, în prezent, își urmează propria cale, așa cum a făcut și Peter Carl Fabergé . Fabergé a dat un interviu unei reviste americane, în 1908, pe care îl avem înregistrat. Iar când a fost întrebat de poziția sa față de alte case de bijuterii, a spus că el pune accent pe meșteșug, pe design, nu neapărat pe valoarea pietrelor folosite. Ceea ce era important pentru artist era ca lucrarea finală să vorbească de la sine, alegerea materialului venind abia spre final. Pe când competitorii săi aveau succes prin vânzarea unor bijuterii scumpe.

Torneo: Deci întâi desingn-ul, apoi piatra în sine. Știu că majoritatea brandurilor din domeniul bijuteriilor procedează exact invers. Aleg piatra, iar conceptul e construit ulterior în jurul ei.
O Mohr: Și noi facem același lucru cu pietrele mari. Nu le poți comanda direct din mine. Noi avem un concept de design, în care încorporăm culoarea sau mixul de culori, forma. Apoi adaptăm respectivul concept pietrei.

Torneo: Cum primesc clienții aceste elemente de clasicism pe care colecțiile voastre le înfățișează?
O Mohr: Acestea sunt destinate în primul rând colecționarilor.

Torneo: Care este ideea centrală a acolecției Fabergé din 2008?
O Mohr: Folosim elemente de Rococo, iar acele tendințe care te duc cu gândul la istorie primesc o aură de noutate, prin unele abordări moderne – lanțuri lungi, Oul de Paște devine un element de decorație, devine plat. Culoarea în cazul Fabergé este foarte importantă. Probabil că suntem unul dintre brandurile cu cea mai multă culoare. Folosim o paletă de aproximativ o sută de culori.

Torneo: Modul în care obțineți această paletă largă de nuanțe este un secret, nu?
O Mohr: Permitem vizita atelierelor noastre, dar sunt lucruri pe care nu dezvăluim cum le facem.

Torneo: Cum sunt primite pieterele semiprețioase?
O Mohr: Foarte bine. Există o mare variație de culoare în cazul acestor pietre. Semiprețioasele, în cazul nostru, sunt de mare succes, mai ales în rîndul tinerilor.

Torneo: Cum se realizează smălțuirea aceasta care caracterizează cea mai mare parte a pieselor Fabergé ?
O Mohr: În cazul unui pandativ, să spunem, este ars la o temperatură foarte ridicată, de 850 grade Celsius, proces care este repetat de câteva ori, iar în final este lustruit. Este important de știut că Fabergé este singurul brand care utilizează smălțuirea prin ardere. Toate celelalte companii care sunt prezente în acest hall, în această clădire, folosesc plastic, care doar dă aspectul de smălțuire. De asemenea, Fabergé este una dintre puținele nume care crează medalioane clasice, în care sunt păstrate mici fotografii. Deși reprezintă bijuterii tradiționale, din ce în ce mai mulți clienți tineri le apreciază, pentru valoarea lor sentimentală. Un astfel de medalion pare de pe vremea bunicilor, dar dacă îl pui la un lanț lung, și porți o culoare vie, o piesă tradițională devine foarte fashionable. Poți gândi că este demodat, că poți avea orice poză pe telefonul mobil. Dar să ai o poză autentică înrămată într-un medalion de aur, sugerează o apreciere deosebită pentru soț, copil, cățel.

Torneo: Cum rămâne cu colecțiile de ceasuri Fabergé ?
O Mohr: Caracteristica ceasurilor Fabergé este că fiecare piesă este decorată într-un stil aparte. Este utilizat stilul guilloche (n.a. trasarea manual a unor linii foarte fine pe cadran). Mecanismul ceasului este descompus și redecorat în întregime.

Torneo: Publicul apreciază aceste ceasuri?
O Mohr: Da, publicul le-a primit foarte bine.

Torneo: Când ați lansat prima colecție?
O Mohr: în 2005, acesta este primul show de la Basel în care prezentăm oficial colecția de ceasuri. Și creștem, căci de la an la an ne dublăm vânzările. Am putea vinde mai mult, dar crearea acestor ceasuri presupune un consum mare de timp. Pentru că fiecare cadran în sine este o piesă de artă. Cadranul ceasului meu este din aur de 18 K, plat, îngravat manual prin guillloche, apoi este smălțuit și lustruit, tot manual. Doar cadranul are o valoare de aproximativ 2.500 de euro. Pentru a obține 10 ceasuri, sacrificăm trei. Adică trebuie să realizăm treisprezece ceasuri pentru a obține zece.

Torneo: Cât durează pentru a fi finalizat un singur ceas?
O Mohr: Nu știu exact durata, dar, de obicei, pentru o comandă de ceas, avem nevoie de trei luni, iar pentru decorare sunt necesare câteva zile. Doar pentru decorare. Crearea cadranului presupune două-trei zile.


Sursa: faberge.com

Torneo: Câți angajați are Fabergé ?
O Mohr: Avem o echipă de 100 de oameni care lucrează pentru Fabergé , în momentul de față.

Torneo: Știu că ați deschis primul boutique în Sidney, Australia. De ce Sidney, de ce nu în Europa?
O Mohr: A fost o coincidență. Avem în proiect cinci locații pentru deschiderea unor boutique-uri, iar Sidney a fost întâmplător prima locație în care am deschis respectivul boutique.

Torneo: Știu că Peter Carl Fabergé avea o strategie proprie puțin cam ciudată. Orice piesă care nu era vândută urma să fie distrusă.
O Mohr: Cred că este o anecdotă draguță, nu cred că este adevărat ceea ce se spune.

Torneo: Serios?
O Mohr: Adică nimeni nu poate dovedi că este fals, dar nimeni nu a dovedit că este adevărat. El crea numeroase noi modele în fiecare an. Dar nu le repeta. Era un creativ, folosea 30 de ateliere diferite, fiecare fiind specializat pe un anumit tip de manufactură, de stil. Folosind astfel de ateliere, atât de multe – fiecare lucra exclusiv pentru Fabergé – acesta reușea să obțină o paletă largă de metode, tehnici. Un exemplu este atelierul din Moscova, care crea pentru piața ruseacă obiecte în stilul rusesc. Dar cei din Sankt Petersburg preferau curentul Rococo, așa că unul dintre workmaster-ii lui Fabergé , Michele Percin, a realizat piese în stil Rococo. Având deci aceste ateliere diferite, era foarte creativ, fiecare crea un singur obiect, care, de obicei era vândut până la sfârșitul sezonului. În plus, Fabergé avea comenzi de la anumiți clienți ai săi. De exemplu, managerul atelierului din Londra primea ordin de a crea ceva special pentru Regina Alexandra. Designerii concepeau imaginea, piesa era finalizată și până la sfârșitul sezonului era vândută deja.

Torneo: Domule O Mohr, vă mulțumesc pentru interviu.
sustin blogosfera feminina