Un timp am lucrat la Forbes România. Nu mai țin minte care a fost primul articol pe care l-am scris pentru ei, dar cu siguranță nu voi uita niciodată cum am pierdut primul text cu adevărat important pentru mine și pentru munca mea de jurnalist tânăr, fragil și necopt.
Propunerea mea la ședința de redacție fusese un mozaic făcut din poveștile unor personaje care își câștigau banii doar din investițiile pe bursă. Bursa din București, din Viena, din New York, din mama mă-si, nu conta. Condiția era ca oamenii să facă bani din tranzacții bursiere și atât. Dacă era Facebook-ul la nivelul la care este astăzi, îmi era simplu să-mi găsesc oamenii. Dar nu era la momentul respectiv, așa că am stat, am săpat, am sunat, am întrebat și mi-am găsit după ceva timp personajele. Nu voi intra mult în detalii, cine erau ele, ce făceau, ce învârteau. Țin minte destul de bine cu cine și ce am vorbit, dar mi-a rămas în cap mai ales povestea unuia care făcuse atâția bani încât îi ținea acasă, sub pat, într-o cutie de chitară.
Adunasem toate datele pe carnețelul meu magic și în reportofon. Venise momentul să pun cap la cap toate informațiile și să mă apuc de ceea ce îmi plăcea cel mai mult: de scris. Scot înregistrările, analizez datele, rezolv puzzle-ul, asta e introducerea, ăsta e cârligul articolului, așa introduc prima poveste, pac pac! Încheierea, hmmm... hai că merg pe principiul văzând și făcând.
Cu o zi înainte, însă, găsisem un titlu bun pentru articol și îmi pusesem într-un document word planul materialului. Apoi mi-am dat mail cu planul respectiv. La birou, înainte să mă apuc de scris, am deschis documentul cu titlul și planul și am început să scriu în el. Și am scris. Introducerea, primul paragraf, al doilea, al zecelea. Și iată că am inspirație și pentru încheiere. Am stat ceva la articol, vreo 3-4 ore, eu tărăgănez procesul scrierii, ca să nu-mi frec inspirația. Trebuie să mai ascult o melodie, să mestec o gumă, să urmăresc o muscă pe perete, să analizez o față, să mă scarpin la urechea dreaptă cu mâna stângă ș.a.m.d.
După ce scriu articolul, dau save simplu, închid, după care vreau să îl mai recitesc o dată. Mă uit pe desktop, nu e documentul. Unde naiba s-a salvat? Mă uit în C, la downloads, nimic. Apoi mă uit în D. Iau fiecare folder la verificat. Nimic. Fac ochii mari. Mă scaprin în cap nervos. Simt o brobonică de transpirație pe frunte, pe linia de demarcație dintre pielea frunții și păr. Caut, caut. Nimic. Poveștile mele cu investitorii pe bursă nu s-a salvat. E ora 9 seara. Întreb pe redactorul-șef adjunct. Ce dracu s-o fi petrecut? Păi nu ai salvat cu Save as? Nu, am deschis documentul și...am scris în el, apăsând din când în când pe butonul Save. Dacă ai deschis documentul din mail și nu ai salvat cu save as, l-ai pierdut.
Mi s-a făcut rău. Am sunat pe colega de cameră ca să îi plâng în telefon, apoi pe prietena din Iași ca să-i plâng și ei în telefon, apoi acasă ca să fiu compătimită de cineva. Gradul de compătimire nu a fost pe măsura așteptărilor. Așa că am continuat să plâng în timp ce mergeam spre stația de metrou Pipera, în noapte și în frig, pe ploaie și vânt, am continuat să plâng cu lacrimi de crocodil. Mari, fierbinți, sărate, reprezentând esența supărării, furiei, frustrării și urii mele asupra providenței care a planificat așa o mare nedreptate. Am lucrat ca proasta 4 ore degeaba.
Aveam o stare nasoală de greață. Nu am mai mâncat nimic, m-am pus să dorm pe la 00.00, însă nu puteam să pic pradă somnului. Mai stăteam ce mai stăteam și băgam câte un oftat venit direct din miezul inimii. A doua zi, am pus ceasul să sune la 8.00. Urma să rescriu articolul, sâmbăta. Ce plimbare, ce leneveală, nimic, totul s-a năruit, trebuia să refac nenorocitul de articol, mozaic de povești cu investiotori care câștigau de pe bursa aia de cinci ori mai mult decât mine. Când a sunat alarma de la ceas, când m-am trezit și mi-am adus aminte de ceea ce se petrecuse, m-a cuprins o jale teribilă. Am început să miorlăi în pernă, să scâncesc ca un cățel schilodit și, desigur, să oftez cu toată ființa mea. Am rescris articolul, am stat vreo 5 ore, pentru că în weekend mă scărpin de două ori mai mult în cap, ascult de două ori mai multe cântece pentru inspirație, mestec de două ori mai multă gumă etc.
Luni, redactorul-șef a decis că articolul este bun, dar că va apărea în numărul următor. Să mori tu?!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu