miercuri, septembrie 19, 2012

Banca scrijelită III


„Ce se va întâmpla?” De unde să știu că mai bine lăsam întrebarea asta, care sună și prost, doar în mintea mea, ca să o înlocuiesc mai apoi cu alte gânduri, mai bune? Așa, eu, Demiurgul, i-am dat timp. A devenit una cu banca, cât va exista banca asta de lemn, va exista și întrebarea. Câte generații și câți ochi o vor vedea?

De unde naiba să știu că voi privi cu furie banca, cu teamă, că îmi voi pironi privirea pe blestemata aia de întrebare, venindu-mi să urlu și să izbucnesc cu furie în lacrimi? Îmbrăcată în negru, mai trasă la față, furioasă pe ceea ce numim noi Tatăl, Domnul, m-am rugat să fie bine, a fost un căcat. Sunt îmbrăcată în negru, iar acasă miroase a moarte. O simt în porii mei, o simt când mă pun în pat, când mă dau jos din pat, când cobor scările, când ating pereții. O simt când merg pe stradă, când mă uit la lună, când mă uit la soare. O simt când intru în cub, când mă îmi văd colegii, când intră omul de la catedră. Iar întrebarea aia scrijelită mă plesnește peste față, îmi amintește că, atunci când am desenat curva, apoi am scris înlănțuirea aia de cuvinte într-un moment de plictiseală, habar nu aveam ce povară îmi va aduce.

Mă uit la întrebarea scrijelită și sunt îmbrăcată în negru. Privesc în spate, banca a patra pe rândul din dreapta. Locul din stânga al băncii e gol. Până acum ceva timp nu era pustiu. Moartea nu e doar acasă, e și aici. Mă uit iar pe lemnul din fața mea, întrebarea asta mă chinuie. Și spatele curvei a devenit simbolul acestui „Ce se va întâmpla?” Iar eu îmi amintesc de mine, cea de acum doi ani, care a fost curioasă. Acum îi pot răspunde. Lumea e cu susul în jos, fir-ar al dracului. Oameni mor, lucruri dispar, locuri se schimbă. Oamenii mor că li se crapă o venă în cap în timp ce taie iarba. Li se crapă vena, îți spun că nu văd, se întind pe canapea, li se simte teama, ei știu că e un atac cerebral, că pot fi ultimele clipe. După care mor, după o comă de o oră și 23 de minute. Da, lumea e cu susul în jos, căci tineri o sfeclesc la bâlciul plin de zâmbete de copil, după ce șoferul unui camion uriaș care cară călușei și parașute pierde controlul namilei de mașină, iar ea vine peste oameni. Uite-așa.

***

Azi am adus șmirghel. O bucată mică, cu care vreau să șterg pentru totdeauna întrebarea. Mă roade, mă chinuie, mă înnebunește. Zilele trecute am încercat cu radiera. Am frecat lemnul, am apăsat, am insistat cam jumătate de oră, cât să consum jumătate din radiera albă, puțin aspră, care poate șterge chiar și cerneala de pe foaie. Dar s-a dus prea puțin din pasta de pix, întrebarea a rămas în continuare bine conturată pe lemnul băncii. Am încercat să mai șterg și din fata goală, cu picioare desfăcute, pe care am desenat-o în albastru și roșu. S-a dus puțin din culoare, dar am scrijelit bine lemnul, așa că radiera aproape că n-a avut efect.

Iau șmirghelul în mână. Încep să frec, tare, cât mai tare. Dispari, fată dragă, vreau să uit de tine și de acest „Ce se va întâmpla?” nenorocit, un tatuaj lipsit de originalitate pentru bancă, un tatuaj făcut prematur mie însămi. Frec apăsat, strângând din dinți, apoi mușcându-mi buza, simt cum o picătură de transpirație îmi curge pe frunte, mă dor brațele de la mișcarea din care nu mă opresc, frec închizând ochii, strâng din ei, îi deschid, scrisul și curva nu dispar de tot, îmi vine să urlu, închid ochii iar, mișc brațele cu mai multă putere, izbucnesc în plâns. Mă dor capul și maxilarele, am strâns prea puternic din ele.

Simt o mână care mi se pune pe umăr, ferm, dar fără a se lăsa greoi pe mine. Omul de la catedră e aproape, mă privește fără milă, dar duios, are în mână o bucată de cretă, iar cu cealaltă îmi ia șmirghelul pe care îl țin strâns cu degetele mele drepte, cu unghii potrivite, nici prea mari, nici prea mici. Ridic fața, mă uit la chipul omului, apoi îmi cobor privirea pe bancă. Se mai văd urme. Mai zăresc o parte din spatele fetei, umărul stâng și pantoful drept. Întrebarea nu mai este atât de vizibilă, dar a rămas acolo. Rana lemnului e prea adâncă ca să nu rămână cicatrici.

***

Am 28 de ani. Simt miros de lac și de toamnă, sau de toamnă și de lac, nici nu mai contează. Mi-ar fi plăcut să fiu aici dimineața, ar fi fost la fel ca acum 12 ani. Fiecare perioadă are pentru mine un miros specific. Amintirile nu sunt formate din imagini, ci din înlănțuiri de arome. Fum... clor... frunze uscate... var. Toamnă, școală, adolescență.

Mă așez în banca a două, rândul din mijloc, locul dinspre geam. Suntem mai puțini, unii au venit, alții nu, sunt plecați, vreo doi au murit, câțiva sunt rău de tot, alții prea bine. Mă uit pe bancă, văd urme ale fetei care stă crăcănată pe scaun și câteva litere ale acelei „Ce se va întâmpla?” S-au petrecut multe. Nu mai sunt emotivă, curva nu mă mai sperie, iar întrebarea care îmi era călău odinioară mă lasă rece. Mă uit la bancă, zgâriată, cu desene noi, cu culori noi, murdară, frecată, apăsată, scuipată. Eu nu mai sunt ea.

O văd pe curva adolescenței mele. Privirea mea zăbovește asupra scurtei întrebări. Sub ea nu mai e lemnul lucios, e lemn scrijelit, căci întrebarea a primit răspunsuri:

„Vine vara”.

„Mă fac avocat”.

„Să mori tu?”

„Voi pleca în Londra”.

„Bine că ești tu deștept”.

„Tare-s tristă, tare-s tristă, mi-a intrat nisip în ....ochi”.

Zâmbesc. La urma urmei, sunt doar mâzgâleli pe-o bucată de lemn. Atât au fost și atât au rămas.

Banca scrijelită II


Azi mă plictisesc. Nu mi-e somn, mațele nu o iau la fugă, strechea este sub control. Doar mă plictisesc, aș vrea să fiu altundeva, să calc cu picioarele goale pe o pajiște verde, însorită, cu pământ călduț, astfel încât să nu răcesc la ovare. Pe pajiște nu sunt căpușe sau alte lighioane care să distrugă integritatea tălpilor mele. Dar nu, sunt tot în cub, ascult teorii și pajiștea e departe, la mama dracului. Timpul trebuie să treacă mai repede. Îmi reiau rolul de Demiurg, te pot controla, timpule, crezi tu că nu, dar pot să fac ceea ce vreau eu cu tine.

Iau pixul albastru și încep să scrijelesc banca. Simt nevoie de ceva senzual, de nuditate, de forme rotunde, de pantofi cu toc înalt, de picioare care se deschid obraznic, fără nicio urmă de pudoare. Iau pixul și mâna începe să scrijelească: uite un spate de fată, uite capul ei cu păr tuns bob, uite gâtul prelung, aproape indecent și umerii goi, rotunzi, fermi. E dezbrăcată, cobor cu pixul și iată tot spatele gol și linia ușor trasată pe mijlocul lui, care se pierde în noada dezgolită. Când vreau să o desenez de la mijloc în jos, îmi dau seama ce va fi fata mea. O curvă care stă pe scaun invers, cu spătarul în față, de care îți ține mâinile relaxată. E cu picioarele larg desfăcute și pozată din spate. Are sandale cu toc înalt. Nu așteaptă pe nimeni și nimic, stă pe scaun ca pe un iubit, știe că e frumoasă. Mereu când îmi imaginez femei, ele sunt deștepte. Poate fi o măturătoare de stradă, o curvă, o contabilă, o manichiuristă. Femeile gândite de mine sunt inteligente. Ceea ce nu se încadrează aici devine, simplu, nefemeie.

E aproape gata conturul curvei. Dar liniile sunt timide, pasta aia de pix se poate șterge prea ușor. Așa că zăbovesc asupra creației mele. Încep să apăs mult vârful pixului în lemn, rănindu-l, lăsând urme adânci care să nu se vindece niciodată. Apăs mult și cu putere, mai adaug culoare și cu pixul roșu. Îngroș cât pot liniile, silueta fetei e puternic conturată, și, o dată cu conturul mai gros, parcă prinde viață și personajul meu. Nu mai este doar o scrijelitură, este ea, partea mea parșivă, care nu mai e doar așa, o caracteristică pe care o țin bine în frâie, ci s-a transformat în ceva concret, are propriul simbol, pe care îl mai vreau și veșnic pe deasupra. Dar mă opresc. M-am plictisit de ea și de reprezentarea grafică a unor gânduri obscure, neortodoxe.

Trec de la o stare la alta. Brusc mă frământă un gând. Ce se va întâmpla cu băiatul de care sunt eu îndrăgostită? Când îmi va vorbi? Când mă va lua de mână? Ne vom fute? Nu? Da? Vom trece unul pe lângă celălalt în viață fără a ne intersecta în vreun fel, ca două linii paralele pe care omul de la catedră le face pe tabla neagră? O, da neagră mai e. Apoi mă gândesc la mine, mă uit la mine. Mă gândesc la mama, la taică-miu, la curtea cu meri și peri și gutui, la florile multe care mă colorează. La vară, la diminețile cu chiciură, la mâinile mele feminine, la unghiile ei lungi și mereu date cu ojă. La pisoii care îmi torc în brațe iarna, în timp ce mănânc o portocală sau beau un compot călduț. La mirosul de lemn, la neonul de pe birou, la balconul închis, la mucii pe care îi lipesc sub birou.

Sunt copleșită de imagini. Sunt bine cu ceea ce am. Dar deodată mă năpădesc întrebări, sute, mii, când mor florile, când se usucă pomii, vor fugi mâțele, se va arde neonul, va prinde biroul carii? Nu am răspunsuri. Nu am niciun răspuns de fapt. E totul negru în față, nu văd nimic, nu se întrezărește nimic, e ca tabla aia din fața noastră, care stă acum zilnic acolo ca să-mi amintească de cât de tare mă sperie negrul: negrul e doliu, negru e totul înainte să încep să știu de mine, negre sunt visele. Mă panichez, iar se agită mațele și inima.

Iau pixul negru în mână, și sub scaunul pe care stă curva mea scriu repede o întrebare, tâmpită, aproape. „Ce se va întâmpla?” Îmi zvâcnește vena. Nici măcar nu sună melodios, sună ca dracu. Fără pic de profunzime. „Ce se va întâmpla?” O scrijelesc cu furie, adânc în lemn, cu pixul negru, așa, ca să nu se mai șteargă niciodată. Cea mai profundă rană făcută băncii.

Banca scrijelită I


A doua bancă din rândul de pe mijloc, locul din stânga. Poate mă simt prea aproape uneori de linia inamică, dar în general e o poziție bună, sunt mai aproape de fereastră decât colega din dreapta, care periodic mi se tot schimbă, asta e, nu sunt consecventă, nu multe rezistă lângă mine cum nici eu nu le rezist lor. Aud bine ceea ce se predă și văd aproape perfect tot ceea ce se scrie pe tabla neagră, impersonală, care cerșește mereu să fie curățată de creta albă ca de o boală de piele care trebuie rapid îndepărtată.

Mă plictisesc, stau câte 6 sau 7 ore pe zi cu curul în a doua bancă de pe rândul din mijloc, văd aceleași fețe în fața mea, spunând de multe ori lucruri care trec pe lângă mine ca fire de nisip purtate de vânt care nu reușesc să îmi intre în urechi. Mă plictisesc mai ales dimineața, când nu funcționez deloc. Mi-e somn, simt o stare de autosaturație deplină, parcă trebuie să ies din mine și să o iau la fugă, repede, fără să îmi pese de cine mă lovesc, de ziduri, oameni, câini. Uneori doar mi-e somn și vreau să pun capul pe masă, să nu mai aud nimic, să nu fiu nevoită să mă concentrez ca să dau un răspuns de care să fie mulțumit omul din fața mea de la catedră, zeul suprem care stă cu catalogul în mâini ca Moise care ține tăblița de piatră cu cele zece porunci. Alteori simt o agitație internă, de parcă toate mațele și inima s-au pus într-o mișcare haotică, mă apucă strechea, mă panichez pentru că stau prea mult într-un loc, ca Iisus țintuit pe cruce. De fapt e doar o bancă. Dar tot din lemn.

Iar alteori, ca să îmi calmez toate pornirile de a o zbughi, plictiseala, somnul, căscatul, scărpinatul în cap, dorința de a vorbi cât mai mult în loc de a tăcea 50 de minute, iau pixul, carioca, creionul, ce apuc, și încep să o scrijelesc sau să o mâzgălesc pe ea – banca.

De cele mai multe ori bag mina creionului sau vârful pixului adânc în lemn, ca scrijelitura mea să rămână întru eternitate pe biata bancă, indiferent de soluțiile care ar putea șterge pastă de pix sau mină de creion sau cariocă albastră, roșie, verde. Devin călăul băncii, o zgârii cu o plăcere sadică, crescândă, aproape așteptând să văd cum țâșnește sânge din lemn. Nu văd însă niciun lichid vâscos și roș, dar pot să bag mâna în foc că aud un suspin, banca suferă, o încarc cu simboluri, cu nume, cu diferite cuvinte alandala. Banca se transformă în mine, ia asupra ei ființa mea, lemnul e mâncat ca de carii, cu fiecare minut care trece.
Banca scrijelită sunt eu.

***

Sunt îndrăgostită, toată lumea o știe, mai puțin mama; sunt prea proastă ca să țin pentru mine un lucru atât de personal precum nutrirea unor sentimente pure, deocamdată, pentru un băiat cu trei ani mai mare decât mine, blond, cu ochi albaștri, limpezi, olimpic la matematică. Stau în banca mea scrijelită, mă uit la omul de la catedră, îi observ mișcarea buzelor, linia lor, limba care se agită umedă în cavitatea bucală mare, amenințătoare, din care ies funcții și icși și igreci. Mă pierd în gânduri, îl văd pe băiatul meu, mă gândesc dacă azi m-a observat sau nu, da, posibil, parcă am remarcat o privire aruncată așa, pe furiș. Sau mi s-o fi părut? Mă plictisesc să fixez cu ochii mei miopi gura spurcată a omului de la catedră, așă că îmi așez capul pe brațul stâng, îndoit pe marginea băncii. Nu mai aud și nu mai văd matematici. Încep să analizez suprafața băncii. Mă analizez pe mine.

Am câteva motive pe care le repet obsesiv: un ochi, un pantof cu toc și silueta de femeie. Sunt peste tot, în jumătatea mea de bancă. Unele se regăsesc și pe cealaltă jumătate, pe care o mai folosesc abuziv când e colega neatentă, când vreau mai mult spațiu sau când, din anumite motive, mai facem schimb de locuri. Pe banca mea mai apar, dar rar: cheia sol, fulgere, doi sori, un cadran de ceas (rotund, automatic, cu cronograf și faza lunii) și diferite nume. Numele, în mod paradoxal, nu semnifică nimic. Le scriu automat, când sunt prea cufundată în gânduri sau când ascult ceva cu atenție: Stoian, Lenuța, Cristoph, Marle.

Cu scrijelitul ăsta pe bancă mă închid într-un vid, sunt doar eu cu emoțiile și gândurile mele, mă transpun așa repede din cubul în care stăm aliniați pe trei coloane câte doi. Devin Demiurgul unui microcosmos, iau un soare, două luni, cinci stele, mai arunc niște meteoriți, niște lumină difuză și fac din nimic ceea ce vreau eu, Demiurgul. Mă rup naibii de tot și mă bucur că pot. Alteori, însă, oamenii de la catedră reușesc să îmi atragă atenția. Nu sunt chiar toți atât de bătuți în cap încât să mă sufoce mereu cu teoria lor de căcat din cărți, pe care nu sunt în stare să o prelucreze, să o ia și să o transforme măcar un pic în studii de caz sau, cum le zic eu, în minute de viață. Auzul nu mai e suficient pentru a prinde tot ceea ce spune interesant omul de la catedră, vreau să nu scap nimic, vreau să prind cuvintele și să le revărs asupra mea. De aia nu mă uit la omul de la catedră, îi evit fața, cu gura prea jucăușă și limba uscată de la prea multă vorbă, nu mă uit la mâini, că observ pete sau ojă sau negru sub unghie, nu mă uit la haine că îmi sar în ochi pete și cute și culori. Omul de la catedră nu mai este o prezență fizică, e doar voce și spirit care comunică cu mine și doar cu mine. Îmi las capul în jos. Și privirea pe bancă. Mă uit la mine. Ca să mă pot concentra mai bine, scrijelesc.

Nu mai gândesc, sunt în transă, sunt prinsă de ceea ce aud, iar mâna mea, automat, scrie nume. Un Ion sau un Dumitru sau Filipa sau Codru. Nu contează, nu știu de unde vin, nu știu de ce le scriu, de ce mintea mea e atât de lucidă când fac asta. Nu trebuie să deschid vreun caiet, vreo carte, nu trebuie să văd fețe, doar suprafața lucioasă cândva, dar deja prea chinuită a băncii.

luni, aprilie 16, 2012

(III) Natură moartă


Mi s-a părut mereu o fată deșteaptă, Sofia asta. Se îmbracă bine, vorbește bine, are o privire de intelectuală. Dar am simțit-o cumva....altfel. Încă de la început.

O auzeam mereu cum vorbește în casă, chiar și atunci când era singură. Pereții sunt subțiri, și de aia, aud și când se pișă vecinul de deasupra.

Mai multe semne de întrebare mi-am ridicat în seara aia, când i-au spart hoții casa. Adevărul este că...paguba nu a fost foarte mare. Câteva lucruri fără valoare însemnată, nici măcar televizoul nu i l-au luat, ceea ce, într-un fel, nu e de mirare căci era cam dificil pentru hoți să-l scoată discret din imobil. I-au găsit și ceva bani, chiria pe vreo trei luni, dar nu este chiar un capăt de țară, să fim serioși...

Cu toate acestea, starea ei a fost din ce în ce mai rea din seara aia. Se comporta de parcă a pierdut pe cineva foarte drag, am zărit o sfârșeală reală, nesimulată în ochii ei.

Am mai trecut pe la ea, fie să îi duc un sufleu de brânză, fie un tokai alb, demisec. Palidă, cu obrajii trași, ochii lăsați în jos, roșii, de parcă plânsese. Mi-a luat ceva până să înțeleg. Dar cum sunt femeie perspicace, care a rezolvat multe puzzle-uri și a jucat mult sudokku la viața ei, nu mi-a fost greu să pun piesele cap la cap. Niște plastic și metal doboară o fată deșteaptă ca Sofia? Ba bine că nu.

Acum o săptămână vremea a fost blândă cu noi, ploaia a încetat, vântul s-a potolit ca un copil obraznic care și-a făcut meandrele până a obosit și s-a dus la somn. Afară aer curat, parfumat și un soare blajin pe care îți era milă să-l vezi din spatele unui geam, din spatele unor pereți reci ca un mort.

Am dat năvală peste Sofia, am tras jaluzelele ca să dea buzna lumina în camera albă ca cea a unui spital, am deshis ușa de la balcon ca să intre aer proapsăt. „Miroase a pârțuri aici, mai Sofico!” Biata fată, ce să mai spună la așa o obrăznicie, a tăcut mâlc, a căscat ochii, tot încercând să zică ceva dar, pentru că uneori știu să intimidez, cuvintele i s-au înecat în gâtlej. I-am deschis șifonierul, am luat o pereche de blugi, un tricou și i le-am aruncat pe pat. „Te îmbraci repede și mergem la plimbare. Nu te mai las să stai așa ca mumia în criptă întunecată. Nu vreau să aud nimic, se cade, nu se cade, te iau la plimbare!”

Prea tristă, suptă de puteri, plictisită, a lăsat capul jos, nu a zis prea multe, s-a îmbrăcat, încet, ca un om bolnav, m-a luat de braț și am pornit spre hazard. Nu, nu am dus-o în parc, nu am dus-o la muzee, nu i-am vorbit de cât de frumos este afară, nu i-am vorbit de efectele benefice ale razelui de soare și ale sportului în parc.

Am făcut o plimbare agale până pe Dinicu Golescu, unde nepotul meu are o mini-galerie de artă. Într-o cameră de 4 pe 4 găsești nu doar tablouri și sculpturi, ci telefoane vechi, veselă de acum 200 de ani, bijuuri, lămpi, măsuțe, mese, scaune, scăunele, borcane, genți, pălării, dar Doamne, câte nu găsești! I l-am prezentat Sofiei pe el, pe nepotul meu, iar el, nepotul meu, o cunoștea deja din poveștile mele bine ticluite. Am lăsat-o acolo, m-am învârtit pe călcâiul drept și m-am făcut nevăzută.

Nu am văzut-o de o săptămână pe Sofica, poate s-a îndrăgostit de nepotă-miu, poate de marea de lucruri din camera 4 pe 4. O cameră plină cu natură moartă.

(II) Natură moartă


Numele meu este Sofia. Îmi place numele meu. Pentru că este scurt, bine!, nu la fel de scurt ca Dana, dar mult mai simplu decât...Magdalena, de exemplu. Pentru că este un nume puternic. Nu te gândești la o bleagă când spui Sofia. Dacă rostești Cornelia, da, te poți gândi la o bleagă. Da când spui Sofia, proiectezi chipul unei fete cu zvâc, care merge repede, care vorbește cu siguranță, destul de rar, dar apăsat. Sofia e numele unei fete cu o privire dură, cu o atitudine uneori prea aspră pentru cei slabi de înger. Precum sunt fetele pe care le cheamă Cornelia. Dar e și feminină, are sâni rotunzi și mari, gât prelung, părul până la umeri, gene mari și dese, buze pline. Poate să arunce brusc aspimea lânoasă a ființei ei și să îmbrace mătase, devenind blândă și plină de zâmbet. Numele meu este Sofia. Și sunt mereu îndrăgostită. Iubesc, iubesc cât pot, mereu, fără-ncetare.

Preferatul meu din lista iubirii era Traian. Și spun „era” pentru că nu mai este al meu. Niște nenorociți cu o viață atât de seacă încât s-au apucat de găinării mărunte, cum ar fi să-mi spargă mie garsoniera, l-au luat. L-au văzut lângă pat, așa sfios și singur, o piramidă gri cu cifre afișate pe una dintre fețe.

Nu știu exact de ce căcații aia de hoți au furat un ceas deșteptător. Poate pentru că nu funcționează pe bază de baterii, nici pe bază de lumină solară, ci pentru că își ia energia din apă. Poate asta o fi. S-au scărpinat în cap cât s-au scărpinat întrebându-se cum Doamne iartă-ne merge drăcia asta, nu au găsit răspuns, apoi de ciudă, de frustrare și curiozitate, au spus: „Bă, îl luăm cu noi că trebuie să-i dăm de cap”. Sau fir-ar, chiar nu or fi având oamenii ceas deșteptător acasă!

Pe Traian îl știu de patru ani. O relație de patru ani nu este de ici de colo, hai să fim serioși! L-am primit la o conferință de presă. „Bine că nu mi-au dat iar un stick”, mi-am spus atunci. De ele nu mă atașez niciodată, am prea multe. La început nu m-am omorât după Traian, părea banal, era prea simplist, în afară de a afișa ora nu făcea nimic. Chiar nimic! Îi spun așa, în alint, ceas deșteptător, dar te trezește pe naiba! Nu are alarmă, îmi zice doar ora, așa cum o fac și cele două telefoane mobile ale mele și ceasul de la mână. Și pe ele le iubesc, telefoanele, și ceasul de mână mi-e trag (îl cheamă Tizo), dar cu Traian a fost ceva inexplicabil, insesizabil, natural.

În prima săptămână, l-am ținut pe al doilea raft prins de perete, în a doua l-am coborât pe primul raft. Apoi l-am așezat pe birou, după care l-am pus pe noptieră. În ultimul timp am dormit cu el lângă perna mea, trebuia să îl știu aproape de mine, parcă mă veghea și îmi alunga frica pe care o aveam în unele nopți după ce vedeam un thriller sau după ce purtam discuțiile interminbabile despre moarte și viața de apoi care sper, o Doamne!, cât sper să nu fie doar vid negru. Și, paradoxal, deși Traian îmi arăta permanent că s-a mai scurs o secundă, un minut, o oră întreagă, îmi diminua frământările din ce în ce mai dese legate de moarte. Ajunsesem să mă gândesc doar o dată pe săptămâna la asta. Ce mai....Am primit un pumn puternic în ficat când am văzut că mi l-au luat pe Traian.

*

Numele meu este Sofia. Și îmi iubesc lucrurile. Fiecare obiect din casă are un nume, are propria personalitate. Televizorul este Doru, mașina de spălat – Dorina.

V-am spus, ceasul deșteptător, care de fapt nu avea nicio alarmă, fiind capabil doar să-mi aline teama de moarte – ceea ce, să fim serioși, nu e puțin lucru – se numea Traian. L-au omorât tâlharii. Ei, de unde știu că l-au omorât! Păi dacă mi l-au luat de lângă mine definitiv, e ca și cum l-ar fi ucis, nu?

Și pe Luca l-au nimicit, au pus mâna pe el. Problema e că aveam poze cu mine goală, lui Luca îi plăcea mult de tot să mă surpindă dezbrăcată, doar cu șosetele în picioare, și să încerce să facă poza perfectă. Luca era cel mai cosmopolit și deschis la minte dintre toți. Luca era aparatul de fotografiat Nikon, avea 36,3 megapixeli și făcea niște poze extraordinare.

L-am luat cu mine, în ultimii doi ani, peste tot: Lisabona, Paris, Oslo, New York, Rio, Seul, Windhoek. Trebuie să recunosc, călătoriile împreună cu cineva îți arată clar cu cine ai de-a face. Scot la iveală mai ales punctele slabe ale cuiva, afli fără să depui prea multe eforturi cât de mârșavă este entitatea care te însoțește. Luca nu era un ipocrit, nu m-a deranjat prea mult cu mofturi sau insistențe exagerate. În afară de faptul că i se descărca bateria prea repede, lucru care mă irita și îmi provoca un oarecare discomfort, relația noastră a decurs molcom.

Nu era vorba de pasiune între noi, ci de o înțelegere reciprocă mută, care se stabilea încă de la contactul ochi-lentilă. Nu era nevoie de cuvinte. Poate lipsa asta de pasiune a dus totuși la un set de poze memorabile, lipsa asta de pasiune și bătăi de cap ne-a inspirat pe amândoi într-atât încât am obținut lumina perfectă, unghiul corect, ideea inedită. Am vândut multe poze în ultimii ani. Luca a fost partenerul perfect la care am visat și la care voi visa mult și bine de acum încolo.

*

Mă cheamă Sofia și sunt un caz aparte: iubesc prea mulți subiecți. Motiv pentru care, acum, când iubiții mi-au fost furați într-un mod grobian, nefiresc, nedelicat de niște găinari triști, lipsiți de orice simțâmânt și de orice fărâmă de spiritualitate, lumea mi s-a prăbușit.

Pentru voi, ceilalți, este simplu. Vă îndrăgostiți la un moment dat, vă aruncați cu capul înainte, vă înfruptați cu voluptate, trăiți cu subiectul iubit un timp. Apoi vă despărțiți, se rupe lumea, se dărâmă peste voi, dar vă reveniți și sunteți gata să o luați de la capăt, cu altă entitate.

Dar eu? Am pierdut deodată 20 de subiecți asupra cărora am plouat iubire. Am rămas cu 20 de seturi de amintiri. Am rămas cu 20 de seturi de regrete. Simt că lumea mea s-a prăbușit irevocabil și că nu mai am cum să mă ridic. Sunt copleșită de acoperișul universului meu propriu. M-a turtit, mi-a rupt coloana, cuie mi-au perforat ficatul și inima. Nici să fiu amărâtă nu pot, pentru că supărarea mea îmi aduce aminte că, atunci când mă întristam, priveam tabloul ca să-mi extrag seva și optimismul din el. Tablou care a fost și el furat, smuls de pe perete.

Deci înțelegeți, nici supărată nu pot să stau, căci supărarea mea mă afundă într-o supărare mai mare, iar supărarea mai mare într-o adevărată jale. Sunt prinsă, fir-ar al dracului, într-un cerc vicios.

Tabloul? Nu știu ce valoare materială avea, maică-mea l-a cumpărat sub pretextul că pereții mei erau prea goi, prea inexpresivi, aproape deprimanți. „O iei razna cu pereții aștia albi, fără pată, dezgoliți de orice urmă de personalitate”. Așa mi-a spus maică-mea. Așa că s-a dus la o licitație, o cunoștea pe fiica nepoatei lui Mitică Spânu. El este proprietarul casei ArtPlatinum.

La început, nu mi-a plăcut tabloul. Nu sunt o mare iubitoare de flori, nu mă priocep foarte bine la comuniunea cu...natura vie. Dar, treptat, am observat că tabloul mă inspira. Poate că mintea mea era stimulată creativ de armonia dintre gri, verde și negru, poate că acele pete albe trezeau ultimele fărâme de inocență din ființa mea de femeie ajunsă, încet dar sigur, la maturitate. Îmbrățișarea celor două tipuri de ramuri mă lăsau undeva în lumea mea, plină de optimism și de bine și de lumină caldă și mă ajutau să nu mai fiu cu picioarele pe pământ. Pentru că uneori fix de asta aveam nevoie: să uit de războaiele și de conflictele politice despre care scriam, să uit de mine, să las în urmă realitatea asta de căcat, puturoasă și să fiu puțin cu capul în nori.

Ion, căci așa se numea tablul – da, recunosc, nu am fost foarte originală în alegerea numelui dar uneori îmi permit acest lux, să gândesc și să mă comport banal, fără pic de creativitate și originalitate, pentru că așa vreau eu – deci Ion era oaza mea de inocență și simplitate. Și iubirea noastră era simplă, necomplicată, nu țipam niciodată unul la celălalt. Era o iubire de copii care mai aveau puțin și ajungeau la adolescență, o iubire cu o cantitate insesizabilă, dar existentă, totuși, de perversitate.

*

Mă numesc Sofia și, ca toate femeile din lumea asta, am o doză de lesbianism în mine. Nu mi-am dat seama de acest lucru decât acum trei ani, când, aflată în Paris, ajunsesem cu colegul meu cameraman la un vide grenier.

În general, am evitat cât am putut târgurile de vechituri, târgurile de antichități, din teama de a nu mă afunda și mai rău în pasiunile mele, din dorința de a evita să ajung în nisipuri mișcătoare. E greu pentru una ca mine să facă lucruri banale precum: cumpărături în bazar, plimbare pe străzi împânzite de vânzători ambulanți care îți plimbă pe sub nas toate formele, materialele, mirosurile, texturile. În ziua aceea m-am lăsat sedusă de farmecul Parisului și m-am aruncat cu voluptate printre tarabe și oameni curioși.

Pe Mariette am văzut-o stând timidă, mai în spatele tarabei pe care erau expuse tot felul de bijuterii și bijuterioare, oglinjoare și...basmale. M-am îndrăgostit pe loc. Adică, cum spun unii, a fost dragoste la prima vedere.

O casetă de bijuterii mică, aparent firavă, dar bine lucrată și rezistând trecerii timpului. Deși prefer atingerea și mirosul lemnului, nu am rezistat metalului placat cu foiță de bronz, sculptat manual în stil Baroc. Liniile curbe predominau, seducându-mă, fiind ispite de neoprit. Pe capac era sculptat un ciorchine de boboci de trandafir, iar în mijlocul lui era aplicată o piatră neșlefuită de turcoaz. Toată feminitatea și sexualitatea lui Mariette stăteau în acea piatră albastră, în acea picătură asimetrică și atât de albastră. Observasem că partea exterioara a casetei a fost curățată cu grijă pentru a-i reda luciul inițial de bronz fără a-i afecta patina timpului.

Când am deschis caseta, m-a tulburat interiorul ei roșu de catifea și oglinda pătată de timp aplicată pe capac, care îmi dezvățuia privirea flămândă de om gata să cadă în păcat. Chiar dacă prețul era cam piperat, am închis cu grijă pe Mariette, mi-am scotocit în geantă, am luat portofelul, pe Christi, și am scos fără să stau prea mult pe gânduri banii.

Am cumpărat o casetă de bijuterii, eu, care în afară de cerceii și inelul de lemn, și de ceasul de mână – Tizo – nu port niciodată accesorii. Dar nu trebuie să ai bijuterii ca să ții în casă o cutie de genul Mariettei.

Iubirea noastră a fost atât de intensă, pătimașă, încât a trebuit să stăm mult timp la o oarecare distanță pentru a nu ne autodistruge. Așa că am ascuns-o în sertarul noptierei pe Marietta, ca să n-o mai văd. O ționeam totuși aproape, cât să-i simt prezența, cât șă știu că e lângă mine. Dar dacă o vedeam, ceva distrugător, animalic, ieșea din mine în mod inexplicabil. Când am scos-o din temnița ei după două săptămâni de când o achiziționasem din Paris, perfecțiunea ei și mai ales piatra neregulatăde turcoaz au stârnit în mine o gelozie nefirească, care se întețea cu cât o priveam mai mult. Iar când gelozia a ajuns la apogeu, am apucat-o pe Mariette fără milă și am trântit-o de perete. M-am făcut stacojie la față când am realizat ce se întâmplase. Am luat-o cu grijă, nu se stricase, realizând atunci ce rezistență are cutia mea, și, plângând în hohote, am așezat-o cu grijă înapoi în sertar. Mi s-a rupt inima când am observant că totuși impactul cu peretele i-a provocat un rău: turcoazul s-a despins.

L-am luat și de atunci l-am purtat, ca pe tămâia sfințită, în portmoneu.

(I) Natură moartă


Sofia împinge ușor ușa de la intrarea în garsoniera ei spațioasă. Are gura întredeschisă, ochii măriți și din mână îi scapă geanta maro de piele, mare și ticsită cu haine și papuci. Intră în casă, lăsând în urma ei ușa deschisă și geanta pe holul blocului.

E ca hipnotizată. Dulapurile îi sunt deschise, hainele aruncate de colo-colo, hârtiile și ele sunt risipite prin toată casa, cearșafurile smulse de pe pat și abandonate fără milă pe parchetul neacoperit de nicun covor. Mereu se întreabă Sofia dacă asta îi deranjează pe vecinii de jos? O aud oare cum pășesc cu șlapii ei albi prin casă, o aud cum scapă dopul de la sticla cu apă pe jos sau cum calcă recipientul gol de plastic ca să-l pună în coșul special pentru bidoanele de plastic?

Dar acum nu mai contează acest lucru, nu-i pasă. S-a aruncat asupra sertarelor deja deschise, s-a uitat pe biroul pătrat, a analizat rafturile prinse de pereții albi. Pentru ea tot ceea ce contează e că i s-au furat, după cum a constatat la prima vedere:

- Ceasul deșteptător;

- Cutia cu bijuterii, dar fără bijuterii;

- Un tablou pe care i l-a cumpărat acum două luni maică-sa, la o licitație a casei ArtPlatinum, tablou pictat de Ion Sălișteanu și denumit sec: „Flori”, semnat dreapta jos;

- Aparatul foto;

- Colecția de DVD-uri și CD-uri, tu-le Paștele mamii lor!

- A, și niște bani!

Sofia simte cum îi zvâcnește o venă la tâmpla dreaptă, inima îi bate în gât, iar în cap crește presiunea mult, că parcă se și teme să nu se producă vreo implozie în cutia ei craniană ușor turtită la spate. Trebuie să țipe, țipă, apoi îi vine să plângă. „Îmi vine să plâng”, își spune. Și se apucă de verse lacrimi sărate care-i ajung în gură, pe care le înghite cu sete.

Acest gust sărat este gustul tristeții, al jelirii, al greului care o apasă pe piept și pe cap, al deznădejdii și al durerii de inimă. Și cu toate acestea, în afară de momentul în care plânge de-i sare cămeșa de pe ea, gustul sărat nu o deranjează, nici când mânăncă ciorbă, nici când mănâncă salată cu bobițe mari de sare de mare printre ea, care-i crănțăne printre dinți, nici când roade porumb fiert cu multă sare pe el. În afara clipelor în care ea devine bocitoarea supremă, săratul e gustul cel mai bun și mai satisfăcător cu putință. Ce paradox!

În dreptul ușii de la intrare, larg deschise, acolo unde e lăsată geanta mare, de piele, ticsită cu haine, apare vecina de-alături.

„Da ce s-a întâmplat aici, ești bine?”

„Mi-au furat lucrurile”.

„Și bani?”

„Și bani!”

„Mulți bani?”

„Dă-i naibii, nu-nțelegi că mi-au luat din LUCRURI?”

S-a pierdut un text!


Un timp am lucrat la Forbes România. Nu mai țin minte care a fost primul articol pe care l-am scris pentru ei, dar cu siguranță nu voi uita niciodată cum am pierdut primul text cu adevărat important pentru mine și pentru munca mea de jurnalist tânăr, fragil și necopt.

Propunerea mea la ședința de redacție fusese un mozaic făcut din poveștile unor personaje care își câștigau banii doar din investițiile pe bursă. Bursa din București, din Viena, din New York, din mama mă-si, nu conta. Condiția era ca oamenii să facă bani din tranzacții bursiere și atât. Dacă era Facebook-ul la nivelul la care este astăzi, îmi era simplu să-mi găsesc oamenii. Dar nu era la momentul respectiv, așa că am stat, am săpat, am sunat, am întrebat și mi-am găsit după ceva timp personajele. Nu voi intra mult în detalii, cine erau ele, ce făceau, ce învârteau. Țin minte destul de bine cu cine și ce am vorbit, dar mi-a rămas în cap mai ales povestea unuia care făcuse atâția bani încât îi ținea acasă, sub pat, într-o cutie de chitară.

Adunasem toate datele pe carnețelul meu magic și în reportofon. Venise momentul să pun cap la cap toate informațiile și să mă apuc de ceea ce îmi plăcea cel mai mult: de scris. Scot înregistrările, analizez datele, rezolv puzzle-ul, asta e introducerea, ăsta e cârligul articolului, așa introduc prima poveste, pac pac! Încheierea, hmmm... hai că merg pe principiul văzând și făcând.

Cu o zi înainte, însă, găsisem un titlu bun pentru articol și îmi pusesem într-un document word planul materialului. Apoi mi-am dat mail cu planul respectiv. La birou, înainte să mă apuc de scris, am deschis documentul cu titlul și planul și am început să scriu în el. Și am scris. Introducerea, primul paragraf, al doilea, al zecelea. Și iată că am inspirație și pentru încheiere. Am stat ceva la articol, vreo 3-4 ore, eu tărăgănez procesul scrierii, ca să nu-mi frec inspirația. Trebuie să mai ascult o melodie, să mestec o gumă, să urmăresc o muscă pe perete, să analizez o față, să mă scarpin la urechea dreaptă cu mâna stângă ș.a.m.d.

După ce scriu articolul, dau save simplu, închid, după care vreau să îl mai recitesc o dată. Mă uit pe desktop, nu e documentul. Unde naiba s-a salvat? Mă uit în C, la downloads, nimic. Apoi mă uit în D. Iau fiecare folder la verificat. Nimic. Fac ochii mari. Mă scaprin în cap nervos. Simt o brobonică de transpirație pe frunte, pe linia de demarcație dintre pielea frunții și păr. Caut, caut. Nimic. Poveștile mele cu investitorii pe bursă nu s-a salvat. E ora 9 seara. Întreb pe redactorul-șef adjunct. Ce dracu s-o fi petrecut? Păi nu ai salvat cu Save as? Nu, am deschis documentul și...am scris în el, apăsând din când în când pe butonul Save. Dacă ai deschis documentul din mail și nu ai salvat cu save as, l-ai pierdut.

Mi s-a făcut rău. Am sunat pe colega de cameră ca să îi plâng în telefon, apoi pe prietena din Iași ca să-i plâng și ei în telefon, apoi acasă ca să fiu compătimită de cineva. Gradul de compătimire nu a fost pe măsura așteptărilor. Așa că am continuat să plâng în timp ce mergeam spre stația de metrou Pipera, în noapte și în frig, pe ploaie și vânt, am continuat să plâng cu lacrimi de crocodil. Mari, fierbinți, sărate, reprezentând esența supărării, furiei, frustrării și urii mele asupra providenței care a planificat așa o mare nedreptate. Am lucrat ca proasta 4 ore degeaba.

Aveam o stare nasoală de greață. Nu am mai mâncat nimic, m-am pus să dorm pe la 00.00, însă nu puteam să pic pradă somnului. Mai stăteam ce mai stăteam și băgam câte un oftat venit direct din miezul inimii. A doua zi, am pus ceasul să sune la 8.00. Urma să rescriu articolul, sâmbăta. Ce plimbare, ce leneveală, nimic, totul s-a năruit, trebuia să refac nenorocitul de articol, mozaic de povești cu investiotori care câștigau de pe bursa aia de cinci ori mai mult decât mine. Când a sunat alarma de la ceas, când m-am trezit și mi-am adus aminte de ceea ce se petrecuse, m-a cuprins o jale teribilă. Am început să miorlăi în pernă, să scâncesc ca un cățel schilodit și, desigur, să oftez cu toată ființa mea. Am rescris articolul, am stat vreo 5 ore, pentru că în weekend mă scărpin de două ori mai mult în cap, ascult de două ori mai multe cântece pentru inspirație, mestec de două ori mai multă gumă etc.

Luni, redactorul-șef a decis că articolul este bun, dar că va apărea în numărul următor. Să mori tu?!
sustin blogosfera feminina