luni, decembrie 05, 2011

Memoria mea intuitivă sau Titi și aricii


Am fost de curând la Antipa, după multe încercări eșuate cu Betix Matrix. Am căscat ochii în vitrinele de sticlă pline de urme de mâini, din spatele cărora mă priveau sticloși ochi de animale omorâte, împăiate și aduse într-un spațiu drăguț, artificial, spre deliciul copiilor.
Într-una dintre vitrine am văzut, mai mult din greșeală, căci mi l-a arătat Betix Matrix, un arici. Mic, pricăjit, gri, o vietate prea puțin interesantă lângă alte mamifere mari, colorate, cu colți, cu coarne. Ariciul ăla mi-a oprit însă privirea jucăușă asupra lui. Am stat în loc, m-am apropiat mai mult de vitrină și l-am privit cu nesaț, cu dor. Pățeam ce pățise Proust când dăduse de madelina buclucașă care i-a produs emoții și mai ales aminitri. Bucata aia de ace și blană, lipsită de viață, a stârnit, pentru un moment, e explozie de stări tăioase ca vântul rece. Căci mi-am amintit de vremuri pierdute, de mirosuri uitate și de Titi.

Titi a fost câinele meu. Era gri, frumos, mare, inteligent și în zodia Balanță. I-am făcut și astrograma când eram mai mică. Jucam fotbal cu Titi. Mă trânteam cu el în zăpadă. Fugeam în jurul casei și el după mine. Ca să descoperim secrete. Odată a venit un vânt puternic și a dărâmat poarta. Titi a plecat. Eu am plâns, mama a plâns, tata nu, dar știam că în sinea lui își uda cămeșa de pe el cu lacrimi amare. S-a prăpădit câinele, nu e pe nicio stradă. Dar a venit. După o zi, plouat, murdar, mai experimentat puțin, cu ochii lui blânzi. Eu am plâns, mama a plâns, tata nu, da știam eu....Altă dată, când câinele meu dormea, m-am apropiat tiptil de el și am țipat cât am putut: TITI. A sărit ca ars, gata să prindă. Într-o secundă și-a dat seama cine sunt și n-a făcut nimic. „Proastă ce ești!”, mi-a spus.

Titi stătea când legat, când dezlegat. În funcție de florile de grădină. Dacă le pișa prea mult, trebuia să stea legat. Dacă era atent și trecea printre ele, rămânea dezlegat în timpul nopții. De obicei era liber noaptea și toată grădina era a lui. El, latifundarul cu blană gri, cu coada spiralată și țanțoșă. I-am adus și o cățea, ca să se iubească. I-am lăsat-o peste noapte. Am pândit idila dintre ei. Cățeaua i-a mâncat mâncarea, Titi era după ea, cățeaua în continuare căuta mâncare. E, văzând asta, Titi i-a întors spatele. El nu umbla cu toate flămândele. Avea personalitate și demnitate de câine serios, capabil să-și apare moșia.

Primăvara îmi era greu. Primăvara spre vară. Căci era vremea aricilor. Mici, medii, mari, toți ieșeau noaptea din culcușul lor, invadau grădini, miroseau, căutau. Și mai dădeau și peste Titi. Uneori în stare....dezlegată. Adică liber să vadă ce e micul ghemotoc care se mișcă pe cărare. E, și a văzut. Cu botul plin de sânge, Titi lătra la arici. Era dușmanul lui. Lătra, lătra și ataca. Țepii îl enervau. Dar nu, căinele nu se domolea. Provocarea era mare. Lătra, mârâia, se enerva, dădea cu laba, țepi peste tot, în nas, în gură, pe labă, Titi și mai întărâtat. Nu îmi pot explica cum găseam uneori aricii sfârtecați. Câte ace înghițise Titi? Câine, ești nebun? Aricii erau omorâți când nu auzeam lătratul lui Titi, căci uneori, de atâția nervi, el mârâia în surdină, uitând să latre.

Unele nopți puteau fi groaznice. Pe la 2-3 noaptea ariciul (era unul, de obicei) pătrundea pe moșia lui Titi. Erau două posibilități:
1. Titi era legat. Titi, cu agerimea lui, sesiza dușmanul. Începea să latre. Continuu. Și lătra. Și lătra. Ham-ham, ham-ham. Semnalul lui Titi era ferm, puternic, răsunător în noapte, trezindu-mă imediat. Mă uitam la tavan, înjuram, scânceam și știam că trebuie să cobor și să fac ceea ce trebuia să fac. Pentru somnul meu și pentru liniștea vecinilor. Vecini ai căror nervi aveau o limită. Și pe care nu vroiam să-i supăr.
În creierii nopții, eu, chioară de somn, ciufulită, frecându-mă la ochi și scărpinându-mă pe burtă, coboram agale în grădină. Aprindeam toate luminile, că altfel mi se făcea frică. Mă duceam undeva în spatele garajului, luam lopata. Țipam la Titi să tacă, mă chinuiam vreo zece minute să iau ghemotocul de țepi pe lopată, după care îl aruncam după gard. La vecina.
Pune lopata la loc, închide luminile, bagă-te în pat și încearcă să mai dormi dacă poți!

2. Titi nu era legat. Moment în care toată scena descrisă mai sus se complica semnificativ. Totul decurgea la fel (pijamale, chioară de somn, ciufulită, frec ochii, scărpin burta) până în momentul în care ieșeam afară. Aprindeam lumina și îl vedeam pe Titi călare pe arici, mârâind, pufăind nervos, încercând să apuce, să prindă, să înfingă colți. De obicei lătra și scheuna în același timp, zgomotele scoase fiind teribil de enervante. Bun, du-te, ia cureaua specială. Încearcă zece minute să o pui în jurul gâtului lui Titi. Trage-l pe Titi, cu toată forța, spre cușca lui, unde puteam să îl leg. Titi mai scăpa din strânsoare și se năpustea iar asupra ghemotocului. Eu trânteam cureaua de pămând, loveam din picior, scânceam, mă apucam cu mana de cap. Mă calmam, luam cureaua și repetam procedura. A doua oară nu mai scăpa câinele. Acum. Încalecă-l pe Titi și ține-l strâns între picioare ca să nu fugă. Lasă cureaua cu care îl prindeam în libertate pe animal și caută cureaua cu lanț. Chinuie-te zece minute să o pui în jurul gâtului, vezi cum strângi, să nu sugrumi câinele, da nici să fie prea larg că scapă și omoară ariciul cu ace cu tot. Apoi ia lopata, prinde ghemotocul, aruncă-l după gard și du-te naibii să dormi!
sustin blogosfera feminina