joi, noiembrie 03, 2011

Povești cu sunete, de la est la vest


Într-o miercuri am fost la un concert de muzică de cameră. Nu, nu sunt o mare iubitoare a genului, dar am vrut să văd despre ce este vorba, grație curiozității și neastâmpărului virgilesc. Concertul de muzică a fost organizat de fundația Accumm la Palatul Șuțu. Nu știu câți dintre voi știți, dar în fiecare miercuri sunt concerte la palat, de la 19.00, în cadrul stagiunii muzicale „Iosif Sava”, 2011-2012 a fundației Accumm.
Când am ajuns la palat, am ocupat, eu și Ionel, rapid două locuri. Mai spre stânga, mai în spate, în zona B (de Băbuțe). Multe doamne în etate, unele cochete, altele nu, câțiva domni, și ei în etate, cu urechi mari. Atunci am avut revelația că, o dată cu înaintarea în vârstă, ne cresc tare urechile. Așa că am început să-mi analizez propriile urechi, să le pipăi ușor, să le măsor cu ajutorul arătătorului și degetului mare, și să le compar cu organele auditive din jurul meu. După care m-am întrebat dacă pentru nas este la fel?
Nu, nu era un concert doar pentru persoane în vârstă. În zona A (Absolut tineri și încă vioi) era plin de oameni pentru care timpul nu devenise încă o covoardă. Dar dintr-un motiv sau altul, s-a creat o segmentare automată, instinctivă, asupra căreia nu are rost să ridic alte semne de întrebare.

Până să înceapă concertul, și-a ținut discursul Verona Maier (am dedus eu că numele ei stă la bazele fundației) în care a subliniat că evenimentul, cu intrare gratuită de altfel, care se ține în fiecare miercuri la Șuțu, vrea să educe publicul în ceea ce privește „consumul” de muzică simfonică. Uitându-mă-n jur, am văzut oameni stând în picioare, care, dacă intrau după începerea spectacolului, trebuiau să treacă de o ușă puternic deranjantă datorită scârțâitului prelung și chinuitor. Cu alte cuvinte, da, se vrea educarea publicului foarte larg, tinzând spre infinit, dar spațiu pentru el....nu prea e de unde. Palatul Șuțu nu oferă un loc generos pentru publicul care trebuie încurajat, educat, dar, de bine de rău, oferă un spațiu.

Am aflat că va fi un moment japonez, cu trei compozitori de această nație, după care brusc se va face trecerea la Europa (Cehia și Germania).

Două japoneze mici apar. Una în vârstă, cu gură și dinți mari, osoasă și măruntă. Ea e Junko Kamimura, cântă la flaut. Cealaltă la fel de măruntă, nu la fel de osoasă, căci ea e tânără, are piele albă, care mi se pare prelung spălată, înspumată și cremuită. Văd o piele translucidă. E frumoasă, are chip de păpușă și mi-ar plăcea s-o privesc de aproape. Ea e Ai Kawase și cântă la pian.

Fumio Yasuda - Poem on „Akatombo”, pentru flaut și pian
Cea osoasă, pe cât e de măruntă, pe atât de puternic suflă în flaut. De parcă trupul ei ar acoperi plămâni uriași. Cea tânără, pe cât de delicată e, pe atât de apăsat atinge clapele pianului. Nu e tocmai o armonie în cântecul lor sau cel puțin nu o sesizez eu, cea cu minime cunoștințe de muzică de cameră. Muzica lor creează tensiune, mă duce într-o cameră plină de lucruri, cameră obscură, în care cam orbecăi și mă lovesc de obiecte a căror formă nu o disting bine.

Kishio Hirao - Sonatina, pentru flaut și pian
Tensiunea crește. Crește abrubt, nu lin, nu e o trecere care să te ajute să te obișnuiști cu starea asta de teamă indusă artificial. Las camera obscură, plină de obiecte în urmă și sunt aruncată într-o grădină. E înnorat și plouă, e foarte verde și fără flori. Fără boboci. Sunt spini, brazi înalți, supărați și flori uscate, care nu mai poartă nicio urmă de culoare. Doar un gri urâcios. Simt cum cineva îmi suflă în spate. Sunetele flautului devin mai ascuțite. Simt răsuflarea în ceafă, entitatea e lipită de mine. Notele pianului sunt mai grave. Eu încep să alerg. Clapele sunt apăsate mai des, mai tare. Alerg de-a binelea. Gâfâi.

Akio Yashiro - Sonata - pentru două flaute și un pian

Apare un al treilea pesonaj pe scenă, Matei Ioachimescu. Cântă la flaut. Încep toți trei. Mai ușor, apoi mai tare, apoi mai sus. Sunetele devin ascuțite, totul e intens, sunetele mă lovesc. Sunt într-o pădure întunecată, nicio picătură de soare nu răzbate prin crengi. Mi-e frică ca naiba pentru că m-am rătăcit și nu mai pot ieși din temnița de cetină, scoarță și clei, iar ea, entitatea, este aici, cu mine. Nu mai trebuie să îmi răsufle în ceafă. Notele scoase de cele două flaute o iau razna, devin agresive, iar ea, entitatea, apare. Notele pianului țășnesc din ce în ce mai multe și mai sus. Entitatea mă atinge. Încearcă să mă sugrume.

Bohuslav Martinu - Trio - pentru flaut, violoncel și pian
Carl Maria von Weber - Trio în sol minor op. 63 - pentru flaut, violoncel și pian

Al doilea flaut dispare (nu cel în care suflă mica japoneză) și locul îi este luat de violoncel. E mânuit de Alexandru Duțulescu. Atmosfera se schimbă brusc. Dispare tensiunea și exaltarea apare furtunos. Eu mă relaxez. Suntele curg gingașe, jucăușe, ca o mângâiere. Și-au pierdut ascuțimea. Ies din pădurea dracului și poposesc într-o grădină scăldată de lumină, plină de flori și păsări. E undeva pe un deal și în zare văd un cioban în vărstă, dar încă în putere, cu oile lui blegi și strunite de un căine mare, care latră, dar care nu mușcă.

Sfârșit
sustin blogosfera feminina