În vara aceasta am fost pentru prima oară în Deltă. Am forțat puțin nota, am tras de unii, m-au convins alții, am refuzat să amân și am plecat.
După aproape patru zile petrecute în Sfântul Gheorghe, am realizat că Delta nu înseamnă festivalul ăla destul de fad numit Anonimul, nu înseamnă Green Village (nu voi avea nevoie în veci de un camping de patru stele cu piscină, chelneri neprietenoși care nu te salută în zori de zi și de alte energii negative), nu înseamnă acele avioane de bâzâie enervant, care vrei-nu vrei te smulg din momentele de uitare în care te arunci cu voluptate.
Delta este mult nisip fin împăștiat peste tot, pe care calci cu tălpile goale, cărări de nisip care te conduc spre plaja încă virgină, presărată cu scoici colorate(ține-o, Doamne, tot așa!). La un moment dat dai de locul meu preferat unde Dunărea se aruncă cu patimă în mare.
În Deltă stai la localnici mai mult sau mai puțin posaci - viața nu e prea ușoară pentru pescari, din câte-am înțeles - care îți gătesc pește dimineața, la prânz și seara, pește la grătar, fiert cu legume, prăjit, cu mujdei, fără mujdei, cu mămăligă, fără mămăligă, șalău, crap, somn și alte specii pe care datorită minții mele tulburi nu mi le mai amintesc.
Dar Delta înseamnă mai ales plimbarea pe canale, pe la ora 9 dimineața, într-o barcă cu motor care te duce spre insula Sahalin și spre lacul Melea, unde am văzut colonii de păsăroi care îmi apăreau în cărțile de colorat când eram mică. Uite pelicanul, uite cormoranul, strașnică priveliște!
Am pornit din port cu nea Sorin. Nea Sorin de fapt nu era un nene, ci un băiat, după spusele mamei lui, la vreo 40 de ani, cu ochi de pisică, cu șapcă pe cap și budigăi de vară colorați. Barca lui din lemn era lungă de vreo șase metri (de fapt habar nu am cât era de lungă, niciodată nu estimez bine distanțele) și cu motor de 20 de cai putere. Călătoria a durat vreo trei ore și ne-a costat 40 de lei de om.
Am făcut plinul de benzină la benzinăria de pe canal, ne-am luat niște provizii (mai precis doar apă) și am alunecat spre necunoscut. Pornind pe braț, am făcut stânga la un moment dat, pe un canal îngust. Începuseră să apară nuferii galbeni, aparent gingași și ciulinii de baltă. Nea Sorin ne-a zis că e vremea pentru micul dejun. A scos un cuțitaș, a luat vreo două rădăcini de ciulini de baltă, a rupt ceea ce păreau niște muguri maro și a început să-i taie, scoțând un miez alb, destul de tare. Am mușcat curioasă din miez, era crocant și dulceag, și da, îmi amintea de miezul proaspăt de nucă de cocos.
Am pornit spre Sahalin, insulă de 28 de km pătrați. Toți patru eram încântați și entuziaști ca niște copii care au ajuns în țara jucăriilor sau pe tărâmul dulciurilor. Am zărit mulți pelicani, probabil dăduseră de o zonă cu pește, după cum ne-a zis Nea Sorin, că prea erau mulți în locul ăla. Dar un pelican era undeva singur și bulversat. Probabil se certase cu gașca lui, căci de obicei pelicanii nu stau singurei și tăcuți într-un colț. Am pozat cormoranii, cenușii, drepți și cocoțați pe butuci ca babele la geam. Simțeam că eu sunt parte dintr-o paradă și toți păsăroii mă priveau curioși, bănuitori și cârcotași. Iar în timpul paradei, începeau pescărușii să se agite în spatele bărcii, pentru că motorul ei scotea peștii la suprafață, devenind astfel un restaurant mobil pentru clonțoșii înfometați.
Am ajuns în Melea, unde apa a devenit mică, căci adâncimea ei nu era mai mare de 20 de centimetri. Mă îmbia să mă arunc în ea, că era cald și adâncimea era perfectă pentru o anti-înotătoare precum mi-s eu.
Am intrat într-un labirint de stufăriș. De fapt, cred ca este impropriu spus labirint, nu cred că traseul era chiar atât de încâlcit precum mi-aș fi dorit eu, dar barca începuse să alunece pe un coridor străjuit de stufăriș din ce în ce mai înalt. Nea Sorin ne-a zis sa nu ne băgăm mâinile în el că ne putem tăia. E na, nea Sorine!
Pe lângă noi a trecut o barcă cu doi pescari. Ne-a aruncat - un pic în bătaie de joc - un pește abia prins.
Un caras micuț, cred eu că speriat, pe care l-am luat cu toții în mână (nu știu exact de ce, mângâiatul peștilor nu e tocmai activitatea mea preferată). După care, ca bun creștin milostiv și iubior de ființe vii ce sunt, i-am dat drumul în apele din ce în ce mai limpezi. Înoată, carasule, respiră, carasule, fir-ai tu să fii!
În dreapta noastră a apărut un turnuleț. Un turnuleț, nea Sorine, ce-o fi acolo, am întrebat eu, cu vocea mea cristalină, nicidecum pițigăiată și enervantă, pe omul care nu era atât de nene, dar nici atât de băiat cum îl vroia mă-sa. Acela era punctul de control, unde nu mai țin minte cine și de ce urca acolo. Am făcut popas pentru pipi în natură (comuniunea cu natura nu e deplină decât atunci când se reunesc esențele noastre cu pâmântul neatins), prilej cu care am zis: hai în turn, să vedem ce se poate observa din locul de...observație. Am dat la o parte crengi și buruieni și am început să urcăm pe...scări. Am ajuns sus, ne-am uitat în căsuța proțăpită pe scară, nu ne-am dat seama care este exact scopul ei, așa că am coborât. Dar am văzut barca și pe nea Sorin de la înălțime.
Înapoi am băgat viteză. Am salutat pe toți pescarii de pe mal, stând cu undița aruncată, atât de răbdători și nemișcați, am salutat pe toți indivizii din celelate bărci care mergeau hotărâte spre rezervația pe care tocmai o lăsasem în urmă. E un ritual acest salut pe canale, la fel cum e între motoriștii autentici (orice-ar fi, ei dau din cap la semenii lor chinuiții de aceeași patimă).
Aș fi vrut să lungesc mult și bine momentul acela. Nea Sorin în spate la motor, amicii mei stând relaxați și mulțumiți, iar eu zăcând pe un scaun alb de plastic, cu picioarele întinse pe marginea bărcii, cu bretonul în vânt, zâmbetul ștrengăresc pe față (sper că era ștrengăresc și nu tâmp) și cu sufletul liber, liber, liber.
Eu mi-am găsit paradisul. Și sper să nu-l împart cu mulți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu