luni, iulie 04, 2011

Vioară și parfum


Tereza stă în fața Ateneului. Are broboane pe frunte, îi transpiră palmele, probabil că și tălpile sunt în aceeași situație. Respiră greu, parcă îi amorțește mâna dreaptă și falca stângă. Își duce mână la gât ca să-și simtă pulsul și se teme să nu facă naibii un atac de cord.
E primul ei concert. Mai sunt 15 minute și va apărea ea, acolo, micuța fată blondă, nurlie, cu ochii negri și gene lungi. Ea și cu vioara ei, cântând ca niciodată Sonata pentru vioară nr.1, solo în G minor, de Bach. Ea și vioara ei și muzica lui Bach, și nimic altceva. Bine, doar căteva sute de ochi ațintiți spre ea curioși, sfredelitori, buze țuguiate, urechi nerăbdătoare să perceapă muzica perfectă. Fără nici cea mai mică eroare, fără niciun dezacord, fără vreo vibrație care să alunece aiurea. Pe Tereza o apucă din nou furnicăturile, îi apar iar broboanele pe frunte și simte că amețește. Nu va putea urca acolo. E prea mare presiunea. Are un talent uriaș, dar oamenii o sperie. Așteptările lor și răutatea lor.

-Mai sunt 14 minute și intri.

Tereza aude vocea de undeva, din spate. Se întoarce și o vede. O femeie înaltă, cu părul negru, prins lejer în coadă, cu ochii verzi mari și buze roșii. O simplă rochie albă, vaporoasă îi îmbracă trupul zvelt. Nu poartă inele, nu poartă brățări sau cercei și nici tocuri. Încățările îi sunt lejere, o pereche de sandale cu bretele subțiri, aurii, în stil roman.
Tereza o privește în ochi pe femeia înaltă și frumoasă, iar verdele ălă o învăluie straniu, o liniștește și îi dă încredere. Arome de coacăz negru, iasomie și portocală, parcă și de lemn de cedru și santal o cuprind pe Tereza, îi amintesc de vremuri de demult, când era mică, liberă și scutită de chinul vreunei temeri. „Este C-THRU Golden Touch”, recunoaște fata blondă și nurlie, moment în care notele ariei pe care trebuie să o cânte în curând îi alunecă prin minte, îi alunecă în urechi, iar din urechi se preling pe tot trupul ei, îmbrățișând-o mai ceva ca un ibovnic.

-Mai sunt 5 minute. Du-te, că-ți trece momentul, îi spune cu o voce blândă, dar pătrunzătoare, femeie înaltă.

Tereza își privește ceasul. Simte mai departe cum răsună melodia în capul ei, cum notele îi cuprind, bizar, toate simțurile. Le vede în fața ei, le vede cum curg în valuri, în timp ce muzica se derulează în capul ei.
Ajunge la scenă. În acel moment aplauze izbucnesc, toți o așteaptă pe ea, toți sunt acolo ca să o vadă cum transformă emoțiile în note. Terezei nu-i mai este teamă. Simte parfumul în nări, parfum care îi devine muză. Își fixează vioara bine sub bărbie, închide ochii, mai inspiră o dată puternic ca să-și unple ființa de savoarea revelatoare și trece ușor arcușul peste coarde. Mâna îi este ușoară, creierul limpede, simte de două ori mai intens fiecare vibrație, fiecare freamăt al viorii. Mâna îi aleargă mai repede, dar mai precis, Tereza respiră din ce în ce mai rapid, inima îi bate accelerat, iar de undeva din străfundul ființei ei inmugurește fericirea. Devine boboc, înflorește încet și explodează în cel mai frumos trandafir. Fericirea o cuprinde totalmente, e aici, o simte, arcușul aleargă, iar finalul vine trimfător, în apluze violente.
Tereza deschide ochii. E îmbătată de propria reușită, de starea de beatitudine pe care niciodată nu a mai simțit-o. Vede alunecând printre rânduri pe femeia înaltă, elegantă, aproape ireală.

Terezei nu i-a mai fost niciodată teamă la concertele ei. Nu a mai zărit-o pe străina în alb. Dar de fiecare dată, în timpul spectacolelor ei, cascada de arome o cuprinde cu aceeași intensitate. Coacăz negru și portocale, iasomie, cedru și santal.

duminică, iulie 03, 2011

Răsfăț culinar de vară - partea a doua


Nimic nu este mai plăcut în viața asta decât un desert delicios venit la momentul potrivit. Și când spun nimic....
Cât au fost căpșuni pe piață, proaspete, românești, cu aromă și savoare, am profitat de Mel N (mătușa mea magică) din plin, rugând-o să-mi facă găleți de înghețată de căpșuni.
Înghețata ei are la bază o rețetă foarte simplă. Cumperi un kilogram de căpșuni foarte aromate, le cureți și le speli bine. La kilogramul de fructe adaugi o cană de 200 g de zahăr și două albușuri de ou. Vii cu mixerul și faci o spumă minunată pe care o mănânci fie așa, în starea ei de spumă, fie o îngheți. Dacă e cald merge incredibil un bol umplut cu desertul roz, nu foarte dulce dar foarte gustos, un moment fresh și revigorant.

Dar îmghețata de căpșuni se poate face și fără ouă. Și chiar fără mixer. Iei kilogramul de căpșuni bine curățate și spălate și începi să le zdrobești cu...zdrobitorul de cartofi. Adaugi cana de zahăr, după care pui 400 de grame de smântână proaspătă. Amesteci constant până obții o cremă fără bulgărași albi în ea.
Torni compoziția în caserole pe care le pui în congelator. Caserolele trebuie să aibă capacul bine pus.

Această înghețată este foarte gustoasă pentru că simți și bucățelele de fruct. Iar acum, când totul este artificial și chimic, nimic nu este mai plăcut decât să te bucuri de un desert 100% natural și proapăt. Datorită smântânii este ceva mai gras decât spuma de căpșuni cu albuș de ou.

Din păcate, vremea căpșunilor a trecut, dar voi încerca să le înlocuiesc cu caise bine coapte. Ce-ar putea ieși rău?

Răsfăț culinar de vară


Nu, nu voi transforma acest blog într-unul culinar. În primul rând pentru că gătesc destul de rar, în al doilea rând pentru că mi se întâmplă multe alte lucruri interesante care merită povestite.
Dar, de când a început vara și de când piața e plină de legume și fructe proaspete, românești (sau cel puțin așa sper) am început să petrec ceva mai mult timp la bucătărie. Nu pentru că brusc mi-am descoperit o pasiune, ci pentru că vreau să profit din plin de perioada asta plină de bunătăți. Pe care vreau să le mănânc când am eu chef, gătite de mine pentru că așa măcar știu cum au fost preparate.
Mi s-a făcut poftă de păstăi (fasole verde) cu usturoi. Am învățat să fac păstăi cu smântână și usturoi. Mi s-a făcut poftă de mazăre verde. Mi-am gătit mazăre verde cu morcovi și bulion (data viitoare voi înlocui bulionul cu sos de roșii extra-coapte).
Dar astăzi mi-am gătit ceva bun-bun de tot și a ieșit aproape perfect: dovlecei cu brânză la cuptor.
Este destul de simplu de făcut dar durează până ce se coc bine în cuptor. Eu am folosit doi dovlecei nu prea mari, urdă și puțină telemea de vacă, cartofi, o roșie, mărar, sare, piper și usturoi verde.
Am frământat urda cu telemeaua, am adăugat puțină sare pentru că așa au simțit papilele mele gustative și am adăugat piper și mărar tocat. Se poate adăuga și ou, dar am preferat să nu o fac. Am tăiat în patru fiecare dovlecel, obținând astfel opt bărcuțe. Ca să pot adăuga brânza, am scobit fiecare bucată de conținut. Nu am aruncat conținutul dovlecelului, ci l-am ras și l-am adăugat în umplututa de brânză. Am pus umplutura în fiecare bărcuță cu mâna.
Deoarece tave era prea mare pentru cele opt bărcuțe de dovleac, am zis să mai adaug ceva. Așa că am luat un cartof mare și unul mic (cartofi noi), i-am curățat și i-am tăiat rondele. Am găsit și o roșie care rămăsese din ceea ce luasem de la supermarket (adică cam verde și fără prea mult gust). Ca să n-o arunc, am curățat-o de coajă și am tăiat-o cubulețe peste rondelele de cartofi deja puse în tavă, printre bărcuțele mele de dovlecel. Ca să condimentez puțin toată treaba, am tăiat doi căței de usturoi și am presărat rondelele pe unde-am apucat. Am mai adăugat puțină sare peste tot ceea ce era în tavă, mărar și am stropit cartofii (pot folosi stropit?) cu ulei de măsline. Am adăugat o cană de apă în tavă și am pus-o la cuptor, la foc mic. Am verificat destul de des situațiunea, adăugând din când în când apă ca să nu se ardă tava. Nu știu cât am lăsat, dar când furculița a intrat cu ușurință în cartofi am scos tava din cuptor.
Am mâncat și am fost mulțumită de mine.

Observațiuni:
1. Data viitoare voi tăia două roșii mari, luate de la piață, peste cartofi. Dau un gust strașnic cartofilor, și în combinația cu brânza din dovlecel....mmmmm;
2. Trebuia să pun mai multă apă în tavă;
3. Trebuia să acopăr tava cu folie de aluminiu, dar n-am făcut-o pentru că...nu am avut folia în bucătărie. Așa, cartofii mi-au ieșit cam prea uscați. Dar buni, totuși, nu uitați.

Concluzie: cred că mai am un talent în plus. :)
sustin blogosfera feminina