Ziua se îngână cu noaptea. Deja s-au aprins luminile pe străzi. Este aglomerație. Aglomerație de oameni mai mult sau mai puțin grăbiți. Șoferii nervoși claxonează la semafoare. Unul se ia la ceartă cu un cioflingar care trece pe trecere deși este roșu. Iese ăla din mașină și se ia de cioflingar. Cioflingarul sare la gâțul lui fără să clipească, strigând la șofer că este un criminal cu sânge rece. Șoferul, un bărbat cu coadă, tânăr, nu vrea să lovească pe certăreț. Știe că nu are nicio vină, și este nervos că cioflingarul îi vorbește așa de urât. „Morții tăi de criminal”, așa îi spune întruna, fără să-i pese că a traversat ca prostul fără să vadă culoarea roșie. Așa sunt cioflingarii pietoni, urăsc pe șoferi, căci ei conduc o mașină, adică dispun, adică au mai mult decât ei, cioflingarii care nu au nimic, care beau și-și ceartă nevestele cu cruci și dumnezei.
Stoian îi privește cu gura puțin deschisă. Este oripilat de ceea ce vede, îi vine să-l ia la palme pe certăreț, el, care, deși pașnic, are simțul dreptății puternic dezvoltat în ființa sa măruntă. Dar trece totuși mai departe, căci se gândește la posibilitatea unui pumn de fier în nasul său, spârgându-l. Și, oricum, pofta sa de picioare noi de damă este de nestăvilit, crește în el ca un aluat frământat bine, care acum dospește.
Merge pe stradă ca un bezmetic, cu mâinile în buzunar, geaca desfăcută și privirea trecând de la o pereche de picioare la alta. Nu se uită la chipul lor, al femeilor grăbite și ele, nu îl interesează dacă sunt tinere sau mai în vârstă, dacă au părul bălai sau brun. Urmărește doar sandale și balerini și pantofi. Vrea să găsească ceva desăvârșit. Ceva pe gustul lui. Cu cât mai multe încălțări alunecă prin fața sa, cu atât îî sporește pofta.
Pe asfaltul murdărit de mucuri de țigări, frunze, flegme și rahați de căței, pășește apăsat o pereche de pantofi. Încălțările au o combinație stranie de culori, un gri-verzui, iar pe ici pe colo un mov nici pe departe supărător. Pantofii au toc destul de scurt, bot rotund, par comozi, dar în același timp au ceva obraznic. Poate din siguranța cu care ei ating pământul, poate datorită culorilor sau poate datorită fetei. Dar Stoian nu privește chipul fetei, trăsăturile nu prea au importanță, cum nu au nici sânii sau fundul. El doar își imaginează piciorul cu degetele puțin alungite, cu unghiile roșii, fără bătături sau piele moartă pe călcâie. Îi și simte mirosul de apă de trandafiri, își imaginează cum atinge pielea fină, cum sărută gingaș degetul mic de la piciorul drept. Dar picioarele care pășesc atât de apăsat și sigur vor dispărea dacă nu zice ceva....orice, cumva, acum.
Așa că Stoian se oprește în dreptul fetei, se uită în ochii ei verzi, pe care de fapt nu-i observă, ar putea la fel de bine să fie negri sau albaștri sau câcănii în dungi. Inima îi bate tare. Sângele îi urcă în obraji. I se înroșesc obrajii, i se înroșește nasul borcănat. Dar deschide gura, mușchii limbii se pun în mișcare și rostește fetei, timid, destul de încet: Pot să te descalț?
Fata face ochii mari, se încruntă, clipește des, a nedumerire și își încetinește mersul. Stoian repetă întrebarea, de data asta pe un ton mai ferm. Fata șuieră printre dinți, cu dispreț, un “nebunul dracului” după care grăbește pasul, uitându-se o singură dată înapoi, puțin speriată.
Stoian se uită după ea, și strigă: Măcar lasă-mi un ciorap! Măcar atât! Te rog!
Dar fata nu mai întoarce capul. Merge cu același pas sigur înainte, tot înainte.
În acea noapte, Stoian a pus mâna și a format numărul. “Lucica, nu mai fac! Vii acasă?”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu